Agitaţia se înteţea. Tatăl Liei alertase poliţia că fiica lui nu ajunsese acasă. A sunat la toate spitalele, dar în zadar. Învăţătoarea a căutat la casele de copii din apropierea şcolii. Nimeni nu ştia nimic.
Ela era speriată de amploarea căutărilor. De fapt, se aştepta să fie astfel.
- Sigur nu ştii nimic de Lia? Nu ţi-a mărturisit nimic? Promit că nu-i mărturisesc cine mi-a dat indiciul, spuse tatăl fetei cu vocea tremurândă, obosit, speriat, căci se simţea vinovat.
- Dacă aş şti v-aş divulga secretul. Însă chiar nu am habar unde poate fi, grăi Ela şi izbucni în plâns.
Mama ei o strânse la piept şi-o linişti, mângâind-o pe păr.
- O vom găsi draga mea, nu te speria! se auzi o voce calmă.
*
Zilele treceau şi cu ele săptămânile. Poliţia nu avea alt răspuns decât: “Nu avem noutăţi în cazul dispariţiei fiicei dvs. Ne pare rău”.
Tatăl Liei era tot mai abătut, fără chef de viaţă, lipsit de vlagă. Deşi nu o arăta, Lia era sufletul lui, lmina ochilor săi. Şi-a neglijat soţia, care din cauza răutăţii accumulate în suflet s-a îmbolnăvit de inimă. Starea sănătăţii ei se agrava.
- Îmi pare rău. Lia a dispărut din cauza mea, a felului cum m-am purtat cu ea. Nu am conştientizat că este o fetiţă sensibilă şi are nevoie de afecţiune. Aş face orice să se întoarcă, spuse cu glasul înecat în lacrimi mama vitregă.
-Nu eşti singura vinovată. Eu unde am fost în tot acest timp? Cum de am observant că este tristă, nefericită, că are nevoie de mine? Să sperăm că se va întoarce, că am să o strâng din nou în braţe şi am să-i declar cât de mult o iubesc.
*
Când nu se mai aştepta, Ela a primit o scrisoare. Era de la prietena ei, Lia. Emoţionată, cu inima cât un purice, dar bătând săi spargă pieptul, a citit-o pe nerăsuflate.
„Sunt bine, chiar foarte bine, Să nu-ţi faci griji pentru mine. Merg la şcoală, am o bibliotecă impresionantă şi primesc multă, enorm de multă dragoste. Am fost înfiată de doi bătrâni cu suflet uriaş. Îmi este dor de tine, puţin şi de tata. Mă rog în fiecare seară să fiţi sănătoşi.
Îmi poţi scrie la această adresă. Am încredere că nu o vei dezvălui nimănui.
Te îmbrăţişez cu drag,
Lia”
Ştergându-şi ultima lacrimă rătăcită pe obraz, Ela a rupt scrisoarea, memorând adresa. Cu un dor arzător, i-a scris prietenei sale că a fost căutată şi-n gaură de şarpe, că tatăl ei suferă enorm din cauza dispariţiei, şi în cele din urmă a adăugat ştirea că mama vitregă este grav bolnavă de inimă.
Citind scrisoarea, Lia a început să tremure, stăpânindu-şi lacrimile cu mult curaj. Îi era dor de tatăl ei. Nu voia să păţească ceva din cauza faptului că ea plecase. Nu şi-a imaginat că o iubea şi că-i va simţi lipsa. Nu ştia cum să procedeze. Ce să facă? Ce să le spună bătrânilor? Era apatică de câteva zile, iar părinţii adoptivi au observat comportamentul ei.
- Draga noastră, ce te supără? Ne poţi împărtăşi orice nemulţumire, orice problemă. Împreună găsim mult mai uşor o soluţie.
-Am o prietenă care are nevoie să merg la ea câteva zile. Locuieşte în alt oraş. Îmi permiteţi să merg?
- Bineînţeles copila noastră! Avem încredere deplină în tine. Îţi vom cumpăra cele necesare pentru drum, unbilet dus – întors pentru a şti când să te aşteptăm în gară şi s-a rezolvat, zise cu o voce serioasă bătrânul.
- Mulţumesc! Vă iubesc enorm, ştiţi asta, nu? şi copila se aruncă în braţele bătrânilor.
Viaţa Liei se transformase într-o poveste. Se trezea în fiecare dimineaţă şi se ciupea de braţ pentru a se convinge că nu trăieşte un vis. Nu! Chiar era realitate ce i se întâmpla.