PovestileLizei

Călătoria în trecut - de Claudia Groza

2012-02-13T13:19:00.000-08:00

Stelele care tivesc cerul, dispar una câte una. Luna se îndură greu să părăsească mantia albăstruie, aşa că, doar îşi schimbă culoare din galben în argintiu, şi aşteaptă mândrul soare să apară pe seninul cerului. Se anunţă o caldă şi frumoasă zi de primăvară.

Oana şi Alex pornesc în călătorie spre unchiul lor. Copiii călători – care aşteaptă nerăbdători să cunoască locuri şi oameni noi -, se plimbă cu un balon strălucitor în razele soarelui, peste un superb sat de munte.

- Câtă verdeaţă! Ce miros diafan vine! Ce case frumoase! Parcă ar fi desenate, aşa cum am văzut în cărţile cu poveşti.

- Ne vom opri curând. Am ajuns, rosti Alex, zâmbind la exclamaţiile surorii lui.

Cu o grijă sporită, balonul survolează terenul de aterizare, astfel încât să nu sufere vreun accident, ce ar face să finalizăm povestea călătoriei aici şi acum. Toate bune şi frumoase, aterizarea a avut succesul aşteptat (scontat), iar cei doi copii au coborât nevătămaţi.

Oana a luat-o la fugă pe covorul verde–smarald pentru a-şi dezmorţi picioarele, adulmecând cu nesaţ prospeţimea ierbii ce plutea în aburii aerului proaspăt al dimineţii. Zărind o căpiţă proaspătă, fetiţa zglobie nu a stat mult pe gânduri şi s-a aruncat cât era de lungă.

- Hei, nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să distrugi munca de câteva ore bune a unui biet bunic?

- Bună dimineaţa. Iertaţi-mă vă rog! Miroase atât de bine, este atât de moale, încât mi s-a părut de-a dreptul irezistibilă. Ne căutăm unchiul. Recunosc că mi-e dor de bunici şi de vacanţă.

Lacrimi de dor au început să curgă pe obrajii îmbujoraţi de la alergat, ai copilei.

- Încetează Oana. Îl vom găsi pe unchiul şi rezolvăm toate problemele.

- Biata copilă! Dar poftim de vă jucaţi şi vă ospătaţi cum se cuvine cu ai mei nepoţi, spuse bătrânul milos, cu un zâmbet blând şi larg cât toată faţa lui osoasă, brăzdată de riduri adânci, săpate de timp.

- Mulţumesc, mulţumesc, strigă cu glas voios micuţa.

La câţiva metri, se vede o casă frumoasă, de ţară, cu ţigle roşii, ferestre mari şi perdele croşetate. Uşa este întredeschisă, iar în prag stau o fetiţă şi un baieţel, care aruncă, pe rând, un zar mare şi colorat.

- Bună dimineaţa, dragii bunicului. Iată, v-am găsit parteneri de joacă. Sunt de nădejde, căci au ce vă povesti! Dar înainte de asta, haideţi să vă ungeţi gurile cu bunătăţile pe care vi le-am pregătit de cu zori.

Copiii fac prezentările şi pornesc spre foişor.

- Şi cum aţi zburat cu balonul?

- Nu v-a fost teamă?

- Nu zburăm de mult. Unchiul nostru este pilot. Locuieşti în acest sat. Am venit să-l vizităm, însă ne-am rătăcit, spuse Alex.

- Încearcă să foloseşti telefonul mobil pentru a stabili coordonatele, rosti Oana.

- Nu se poate aici. Nu este semnal sau nu ştiu ce se întâmplă, dar este nefuncţional telefonul. Nu pot accesa internetul.

Copiii se uitau miraţi unul spre altul. Oana a sesizat acest lucru.

- Ce s-a întâmplat?

- Ne puteţi explica şi nouă ce este telefonul mobil?

- Dar internetul? completă fetiţa.

Alex interveni, oarecum mirat.

- Internetul este un serviciu care îţi oferă răspunsul la orice întrebare. Este ca un înţelept al lumii, un atotştiutor. Iar telefonul mobil, este acest aparat – şi Alex scoase din buzunar telefonul -, prin care poţi comunica la orice distanţă cu cei dragi.

- Noi nu avem acces la aşa ceva. Suntem prea săraci. Poate fiul nobilului din sat să aibă habar de aşa ceva, spuse Avram, băiatul cu obraji pufoşi întâlnit în ograda bătrânului.

După masa copioasă, copiii au asistat la mulsul caprelor, la prepararea brânzeturilor, apoi s-au jucat în iarbă întreaga după-amiază, au alergat cu iezii şi l-au ajutat pe bunic să planteze flori şi legume.

- Ar trebui să pornim în căutarea unchiului, rosti Alex.

- Am să vă ajut eu, răspunse bătrânul. Dar ar fi bine să pornim la drum mâine în zori.

- Cum credeţi. Vă mulţumim, îngăimă Oana.

- Cum putem să vă răsplătim pentru bunătatea dumneavoastră?

Bătrânul tăcea. El nu avea nevoie de nnimic, însă nepoţii lui, Avram şi Ana duceau lipsă de multe. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Oana strigă:

- Am găsit! Le vom da nepoţilor cărţile, pixurile şi caietele pe care le avem cu noi. La întoarcere ne vom juca împreună.

- Că bine le gândeşti tu, copilă dragă, răspunse uşurat bătrânul, în timp ce nepoţii zâmbeau fericiţi.

Noaptea cobora liniştită, şi aşternea stele pe cerul ca cerneala, şi îmbrăca satul în mantia sa cu sunet de greieri.

Era o dimineaţă răcoroasă. Soarele se ridica semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se plimba discret printre Frunze. O rază s-a furişat discret printre nori. Era atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curioşi erau Alex şi Oana să îşi întâlnească unchiul.

Chiar dacă somnul le încerca genele, cei doi copii erau pregătiţi să pornească în căutarea locuinţei unchiului lor.

- Aţi spus că unchiul vostru este pilot?

- Da, este pasionat de avioane, motoare, invenţii.

- Ştiu sigur unde locuieşte. Un om deosebit, într-adevăr unchiul vostru, adăugă bătrânul.

Cu merinde pentru drum, au purces spre locul unde trăia unchiul lor. Drumul era lung şi greu.

- Ce vă mână aşa aprig la unchiul vostru?

- Vrem să-l ajutăm la noua sa invenţie, afirmă Oana.

- Dar avem oameni şcoliţi în sat, care ar putea să-l ajute.

- Vedem la faţa locului cum stau lucrurile.

În depărtare se zărea o casă modestă, cu gard înalt de lemn. Se auzea un zgomot puternic.

- Clar este unchiul vostru, care repară la avion. Vă las acum şi cu mare drag, vă aştept la întoarcere cu un pahar de lapte şi puţină joacă.

- Cu mare bucurie, răspunseră copiii, agăţându-se de gâtul bătrânului.

- Hei, este cineva acasă, strigară în cor Oana şi Alex.

- Bată-vă norocul să vă bată. Aţi ajuns! Şi nici una nici două, unchiul îşi strânse nepoţii la piept.

- Cum merge treaba? întrebă Alex.

- Dragul meu, m-am împotmolit. S-a defectat ceva la motor. Nu-I dau de cap, iar problema este că am promis nobilului că voi pilota la sărbătoarea satului, care se apropie.

- Sigur defecţiunea nu este la elice? Este strâmbă, spuse Oana, care analiza de mult avionul din hambar.

- Alex, crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare?

- Bineînţeles că poţi, ţi-am adus calculele.

- Eu îmi păstrez ideea. Defecţiunea este din cauza elicei, şopti Oana.

-Vom face altă elice, la fierarul satului,răspunse unchiul apropiindu-se de avion, păzit cu străşnicie de Oana.

Domnul înalt, cu halat albastru, i-a luat pe Oana şi Alex, şi a început să le explice cum ia naştere un motor. Piese mici se prindeau între ele şi alcătuiau un mic „monstru”. Rotiţe de diferite dimensiuni dădeau viaţă maşinăriei ce căpăta contur. Într-un alt colţ al atelierului erau adăugate fire fericite să participe la acest joc „al monstrului” care va ridica de la sol avioane puternice, nave spaţiale sau vor pune în mişcare automobile, tractoare sau motociclete.

- Câtă muncă! Mă aşteptam să fie mai simplu, mărturisi Alex.

- Atunci când îţi place ceea ce faci, totul este o joacă, spuse unchiul.

- Şi cu elicea cum rămâne?

- Da, ai dreptate scumpa mea.

Unchiul scoase elicea şi porniră toţi trei spre fierărie.

-Îmi poţi face o elice nouă?

-Sigur că da. Fierul a fost luat, înroşit în foc, apoi transformat cu măiestrie în eleice, sub lovituri sigure de ciocan.

Copiii erau fascinaţi. Cu noua elice şi motorul reperat, avionul părea ca nou.

- Să mergem să dăm vestea cea bună nobilului.

Cu emoţii ce le colorau obrajii în roşu aprins, unchiul împreună cu nepoţii săi au ajuns la casa nobilului.

-Venim cu veşti bune, stimate domn.

- Să te aud.

- Nepoţii mei m-au ajuta şi am reperat avionul. Este pregătit pentru sărbătoare.

-Mare bucurie. Vestea merită sărbătorită. Fiul meu va fi bucuros să vă cunoască.

Oana şi Alex l-au întâlnit în câteva minute pe Nicolae, fiul nobilului. Frumos, timid şi încântat să vadă copii de vârsta lui. Din vorbă în vorbă, Nicolae le-a împărtăşit noilor veniţi nefericirea lui.

- Copiii din sat nu se joacă cu mine, cred că sunt bogat şi că nu îi înţeleg. Sunt foarte singur. Aş vrea să le povestesc despre cărţile pe care le citesc sau să-i învăţ să scrie şi să ne bucurăm împreună de vârsta copilăriei.

- Cred că avem o soluţie pentru tine. Venind încoace, am cunoscut doi copii foarte cuminţi şi dornici de a învăţa. Ţi-i vom prezenta, rosti Alex.

- Poate avem norocul să-i întâlnim chiar la sărbătoarea satului, adaugă Oana.

- Aşa este. Mâine este marele eveniment, spuse Nicolae.

Cu mic, cu mare satul s-a adunat pentru marea sărbătoare. Îmbrăcaţi în costume de epocă, veseli şi nerăbdători să vadă spectacolul, se salutau unii pe alţii. Oana şi Alex erau fericiţi. Se uitau insistent după Avram şi Ana.

- Hei. Aici suntem, strigă Oana, zărindu-i. Ce bine că aţi venit. Avem o surpriză pentru voi.

Din alt colţ, Alex vene aînsoţit de Nicolae.

- Nicolae, ei sunt cei doi copii minunaţi despre care ţi-am povestit.

Copiii şi-au dat mâna. În curând a început spectacolul.

Avionul pilotat de unchiul lui Alex şi al Oanei survola înălţimile. Nobilul, preotul, învăţătorul, precum şi sătenii erau încântaţi de reuşită. Au urmat dansuri şi ospăţul mult aşteptat.

Cei cinci copii, s-au retras şi au ales să se joace împreună. Au improvizat o minge din haine uzate şi legate cu un cordon. Oana şi Alex au desenat în nisip un şotron şi le-au explucat regulile jocului.

- Jocul şi copilăria sunt frumoase oriunde şi în orice condiţii, gândi cu voce tare, Nicolae.

Ceilalţi au tăcut pentru câteva clipe, apoi l-au aplaudat şi l-au îmbrăţişat.

- Întotdeauna ai ce învăţa de la cei din jurul tău, bogaţi sau săraci, completă Oana fericită.

Dimineaţa o găsi pe Oana cu pătura trasă peste cap. Alex se trezise şi îşi căuta cărţile şi pixurile.

- Ce tot cauţi?

- Oana, am visat cred, că dăruisem cărţile şi pixurile noastre unor copii sărmani, dintr-un sat îndepărtat.

- Ce ciudat! Am avut acelaşi vis, dar eu învăţat multe lucruri.

- De exemplu?

- De exemplu că telefonul mobil nu te poate salva întotdeauna.

Oana şi Alex s-au îmbrăţişat şi au început să râdă.

Lorena

2012-02-12T01:30:00.000-08:00

Lorena este o fetiţă orfană. Fraţii au abandonat-o la orfelinat.

Acolo, a fost tratată cu indiferenţă. S-a hotărât ca într-o zi ploioasă de toamnă, să fugă. Nu ştia unde.

-De abia aştept să găsesc pe cineva să mă iubească. Nimeni nu va fi ca mama. Asta ştiu sigur! Există şi oameni cu suflet bun în lumea asta mare. Am să fug curând, îşi spuse Lorena.

Noaptea coboară încet peste oraş. Îmbracă totul într-o perdea de stele. Lorena priiveşte pe fereastră. Îşi alege o stea şi îşi pune o dorinţă. A adunat câteva hăinuţe într-o bocceluţă. Priveşte colegele de cameră care dorm liniştite.

-La revedere dragele mele! Poate ne vom vedea în zile mai bune pentru fiecare dintre noi.

A deschis uşa. Străbate uşor, cu atenţie sporită holul orfelinatului. Curând ajunge în stradă şi ea nu ştie ce vrea să facă.

Este liberă. Lorena stă în ploaie. Se ascunde sub un copac bătrân ce-i conferă protecţie. Picăturile de ploaie îi mângâie chipul. Treptat, i se face frig. Se aşează zgribulită pe rădăcinile groase, ieşite din pământ. Strânge la piept bocceluţa. Ursul, amintire de la mama ei, îi stă aproape.

În depărtare se aude zgomot de roţi. O trăsură se apropie de locul unde se odihneşte Lorena.

Vizitiul observă o mogâldeaţă care tremură. Coboară repede, o ia în braţe şi o pune pe bancheta trăsurii. O acoperă cu o pătură groasă, de lână, lucrată manual.

Lorena visează.

-Mama, vin să te caut! spune încet.

-Biata copilă.

Caii pornesc la trap.

Soarele se ridică leneş dintre munţi şi urcă pe cerul plumburiu.

-Bună dimineaţa. Unde sunt? Cine sunteţi dvs.? întreabă agitată Lorena.

-Eram în trecere şi v-am văzut acolo jos, tremurând. M-am gândit cî ar fi bine să vă iau cu mine. Unde vreţi să ajungeţi?

-Nu ştiu. Am fugit de la orfelinat. Se purtau urât cu mine. Vreau să caut pe cineva care să mă iubească. Unde mă puteţi lăsa?

-Eu merg la circ. Te pot lăsa acolo cu circarii. Dai o mână de ajutor şi sunt convins că vei fi îndrăgită şi iubită.

Peste puţin timp, au ajuns la circ.

Lorena este dusă să vada menajeria. A găsit o elefănţică ce a mângâiat-o cu trompa. S-a ataşat imediat de ea.

Circarii au decis ca Lorena sa se ocupe de Trully, elefănţica.

AJUTOR ÎNT-O ZI DE IARNĂ de Claudia Groza

2012-02-03T13:12:00.001-08:00

Sărbătorile au trecut. Mirosul de cetină încă pluteşte în văzduh. Zăpada proaspătă, de parcă ar fi fost cumpărată de la magazinul din colţ şi sădită cu grijă de oamenii de zăpadă, este pufoasă, neatinsă, albă ca spuna laptelui. Copacii şi-au pus paltoanele argintii şi se lasă mângâiaţi de razele blânde ale unui soare timid. Frigul îşi face simţită prezenţa. Brăzdează chipuri şi se strecoară pe sub haine până la măduva oaselor, unde e cald şi bine.

În departare, se zăreşte o siluetă firavă. Paşii săi sunt timizi, uşor nesiguri. Genunchii se îndoaie şi ating omătul. Nu se mai vede decât o pată verde. Este paltonul tinerei care a căzut.

Două glasuri zglobii se aud tare, probabil din cauza gerului, care crează ecou. O fată şi un băiat, povestesc despre magia sărbătorilor.

- Hei, priveşte!

- Eşti bine? întrebă băiatul, aruncându-se asupra trupului din zăpadă. Este caldă.

- Biata de ea. Să o ducem rapid acasă, spuse fata, ştergând cu o batistă firul subţire de sânge ce se scurgea uşor.

Zăpada este tăiată de paşii hotărâţi ai lui Ioan, precum drujba doboară copacii semeţi. Aburii respiraţiei accelerate iau diverse forme în aerul rece. Eva îi deschide poartă, intrând înaintea lor pentru a face loc.

- Aşaz-o aici, şi mâinile Evei au dat la o parte cuvertura de pe pat. Du-te să-i faci un ceai. Într timp încerc să o readuc la viaţă.

Un scâncet slab, se desprinse de pe buzele vineţii ale tinerei. Căldura din încăpere i-a dezmorţit simţurile.

-Şşşt... stai liniştită. Eşti în siguranţă. Încearcă să te odihneşti, glăsui Eva, ridicând pătura pe trupul fetei.

- Cum se simte? şopti Ioan, întinzând cana cu ceaiul aburind.

- Este slăbită, biata de ea.

Orele au trecut grăbite. Ioan şi soţia lui, Eva au supravegheat atent oaspetele lor. Când razele de lumină au bătut în geam, femeia a deschis ochii şi a încercat să zâmbească în semn de recunoştinţă.

- Mulţumesc, mulţumesc.... repetă cu glas stins.

- Vrei să anunţăm pe cineva? întrebă Eva, ridicându-se în picioare, şi aşezând cu mişcări lente pătura.

- Nu. Am fost alungată de acasă. Tatăl meu vitreg se recăsătoreşte şi nu mai avea loc şi pentru mine. Am stat în frig şi m-am îmbolnăvit grav. Îmi doresc să mor. Nu am bani pentru tratament.

- Găsim noi o soluţie. Nu îţi face griji, stărui Ioan. Până una alta, rămâi la noi.

- Cu siguranţă, confirmă soţia lui.

Zilele treceau armonios. Tânăra noastră, Magdalena pe numele ei, îşi ajuta gazdele la treburile gospodăreşti. Boala ei se accentua. Medicamentele erau scumpe. Cei doi soţi, erau oameni credincioşi. Se rugau în fiecare seară ca bunul Dumnezeu sa se îndure de copilă, să-i redea sănătatea şi zâmbetul.

Magdalena se ruga adesea împreună cu cei doi oameni binevoitori.

Într-o noapte argintie şi liniţtită, istovită de griji şi de o tuse puternică ce o chinuia de câteva zile, Magdalena a fost vizitată de un înger.

- Copilă, rugile tale au fost ascultate. Mâine, mergi la biserică, şi primului om care îţi cere de mâncare, oferă-i o bucată de pâine, însoţită de un zâmbet şi o atingere blândă, venită din suflet. Fiecare suflet are nevoie de dragoste. Tu ai primit-o necondiţionat de la aceşti oameni care te-au primit în casa lor şi te-au îngrijit cu drag. Apoi, vizitează-ţi tatăl şi îmbrăţişează-l. Aceste gesturi te vor vindeca.

În zorii zilei, Magdalena a servit micul dejun împreună cu cei doi prieteni şi s-a pregătit de plecare. Sufletul îi era vesel. Auzea glasurile îngerilor care o încurajau să meargă înainte. Ajunsă la biserică, în faţa ei apăru un bătrân gârbovit, îmbrăcat sărăcăcios.

- Copilă, mi-e foame! Îndură-te de mine.

Tânăra îi întinse bucata de pâine pe care nu o mâncase în acea dimineaţă, şi-l mângâie pe umărul osos. Faţa bătrânului se lumină.

Porni agale, cu sufletul strâns de emoţii spre casa tatălui său. Nici nu a ciocănit bine, şi tatăl îi deschise. Lacrimile au luat locul cuvintelor. Magda şi-a îmbrăţişat tatăl cu dragoste.

- Ce dor mi-a fost de tine! Întoarce-te acasă.

Când iarna face loc primăverii, dragostea îşi gaseşte culcuş în sufletele celor care vor să o regăsească. Fiţi buni, darnici cu zâmbetele şi mângâierile voastre. Nu costă mult, iar gestul este răsplătit cu siguranţă de îngeri.

POVESTEA LUI FEBRUARIE de Claudia Groza

2012-01-24T04:37:00.000-08:00

Norii stăteau agăţaţi pe cer precum bezelele din albuş de ou pe tortul pregătit pentru aniversare. Păreau plictisiţi. Dintr-o dată, razele soarelui au apărut după cortina de cer albastru şi le-a ţinut companie. Râsetele lor zglobii se auzeau până departe. Apele au început să se dezgheţe. Pământul primea cu sete apa topită ca o îngheţată în miezul verii.

Februarie deschise fereastra şi se bucură să vadă natura aşa plină de viaţă.

-Bună dimineaţa, vecine.

-Salutare, salutare. Frumoasă zi este azi.

-Aşa este. Te aştept la petrecere mâine seară, spuse Februarie.

- Cu mare drag. Vine 29?

- Da, soseşte.

An de an, cei 28 de prieteni făceau o petrecere de neuitat la cabana lui Februarie. Povesteau, găseau soluţii la diferite probleme, şi nu în ultimul rând se jucau. Jocurile şi joaca le dădeau energie şi putere pentru a face fapte bune.

Soneria întrerupse discuţia lui Februarie cu vecinul.

- M-am gândit că ai nevoie de ajutor şi m-am grăbit spre tine, spuse un prieten, în timp ce păşi în casă.

- Bine ai făcut, şi Februarie se întoarse spre el şi-l îmbrăţişă.

Au pregătit vesela. Au aerisit încăperile şi au scuturat covoarele. Au mers la cumpărături.

- Ce bine e să ai prieteni. Totul merge mai uşor în doi.

- Daaa… bineînţeles.

Ziua petrecerii a sosit. Baloanele erau umflate. Fructele tronau în fructiere. Februarie avea emoţii. Astăzi, sosea de departe, prietenul lui special, 29. Prietenii au început să apară unul câte unul.

- Sunt tare curios ce ne va mai povesti 29.

- Îl admir pentru curajul lui de a străbate lumea.

- Are un suflet frumos. Zâmbetul şi bunătatea lui sunt de neegalat.

Melodia soneriei a înterupt brusc discuţia. 29 stătea în prag, cu braţele pline de cadouri.

-Bine v-am găsit, dragii mei prieteni.

-Bine ai venit! Mare se face dorul de tine.

29 este un prieten ce vine la Februarie o dată la patru ani. Anul în care soseşte în vizită se numeşte bisect.

- Ce mai este nou în vieţile voastre? aruncă 29 întrebarea.

- Încercăm zi de zi să îţi urmăm exemplul. Să facem lucruri folositoare pentru cei din jur, rosti un prieten.

- Şi? Reuşiţi?

- Nu atât de bine ca tine, dar nu ne dăm învinşi, adăugă un altul.

- Prieteni, important este să nu renunţaţi, afirmă 29. Oamenii din jurul nostru au nevoie de foarte puţin uneori.

- Cum adică? Fiecare are nevoie de soluţii, de bani, de mâncare.

- Aşa credem noi, dar de fapt, căutăm un zâmbet, o îmbrăţişare, un compliment, o încurajare. Eu asta dăruiesc în întreaga lume.

- Ah… atât de puţin şi de fapt atât de mult… şopti un prieten.

- Exact. Prietenia este de fapt o comoară. Prietenii sunt pietre preţioase. Fiecare este unic şi frumos în felul său. Pentru a reuşi avem nevoie de ambiţie, dar şi de zâmbetul unui prieten care să ne încurajeze că suntem pe drumul corect. Important este să nu fim zgârciţi în a oferi timp oamenilor dragi, dar şi celor necunoscuţi.

- Mulţumim că ai venit. Ne-ai lipsit, spuse Februarie.

- Ne era dor de tine şi cu venirea ta, am câştigat timp pentru a dărui mai multă dragoste, mai multe zâmbete, mai multe îmbrăţişări prietenilor.

Armonia, zâmbetele, amintirile s-au împletit cu dor.

Aşadar, Februarie are 28 de prieteni minunaţi, şi o dată la patru ani, primeşte vizita lui 29, un prieten special, care oferă tuturor bucuria de a petrece timpul împreună şi de a învăţa sau reînvăţa ce înseamnă PRIETENIA.

Aveţi grijă de prietenii voştri şi nu încetaţi să vă faceţi noi prieteni, oferind puţin, dar de fapt atât de mult: un zâmbet, un compliment, o îmbrăţişare.

Hoaţa - de Claudia Groza

2012-01-18T12:39:00.000-08:00

Când orele amiezii tronează ziua, stomacul fiecăruia dintre noi îşi cere dreptul. Mirosul covrigilor calzi te ameţeşte dacă eşti nemâncat de ore bune. Ochii Biancăi strălucesc la vederea stafidelor aurii ce împodobesc covrigii uriaşi. Paşii micuţei se îndreaptă spre magazin. Cu o îndemânare şi o viteză uimitoare, covrigul este furat.

- Poliţia, prindeţi hoaţa! strigă vânzătoare, ieşind în pragul covrigăriei.

Bianca a ajuns departe. Găseşte o bancă, se odihneşte puţin şi începe să mănânce cu poftă din covrig. Porumbeii se adună în jurul ei.

- Pentru că am furat, împart cu voi. Sunteţi atât de frumoşi! Pe lângă asta, voi vă aveţi unul pe altul. Eu sunt singură. Locuiesc într-o casă plină de copii, dar nimeni nu mă iubeşte.

Tristă, dar cu foamea potolită copila se îndreaptă spre orfelinat.

O coţofană, o prinde din urmă şi o atinge pe umăr.

- Hei, să ştii că şi eu fur. E un defect major. Fur tot ce străluceşte în lumina soarelui. Prietenii mei nu au o părere prea bună despre mine. Îţi dau un sfat prietenesc: nu mai fura. Lucrurile se vor înrăutăţi.

- Am înţeles, răspunse copila, dar coţofana zburase.

Fetiţa rămâne pe gânduri. A furat pentru că îi era foame. Oare va deveni o hoaţă?

Orfelinatul se zăreşte. Gardul viu dă un farmec deosebit acestei case înalte. Din curte se aude gălăgie. Intrând tiptil, Bianca este îmbrăţişată de copiii mai mici, care o iubesc ca pe o soră.

- Nu v-am adus nimic. Sunt obosită. Merg să-mi fac lecţiile.

Glasuri triste se aud în cor.

- Este supărată. I s-a întâmplat ceva, şopti un băiat.

Lecţiile au obosit-o pe micuţa noastră. Pleoapele au căzut grele şi copila a păşit pe tărâmul viselor. O ceată de îngeri au sosit rapid să o îmbrăţişeze.

- Ce bine că ai venit. Ne era dor de tine.

- Şi mie de voi. Nu aţi aflat ce am făcut?

- Ba da, ştim tot. Însă te-am iertat, deoarece am înţeles că îţi era foame.

- Îmi pare rău de gestul pe care l-am făcut. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Mirosul covrigilor calzi a declanşat totul, spuse cu voce ruşinoasă Bianca.

Îngerii s-au jucat cu Bianca şi i-au readus zâmbetul pe buze.

Cerul a început să cearnă fulgi cu aromă de vanilie. Bianca se plictisese în camera ei de la orfelinat. Şi-a pus căciula, a smuls paltonul din cuier şi a pornit să cunoască oameni şi să vadă miracolul iernii.

Copila apăsa fiecare pas în omătul proaspăt. Se amuza văzând urma cizmuliţei desenată în urma ei. Ridica ochii spre cer şi lăsa fulgii mari să-i mângâie faţa de culoarea cafelei cu mult lapte. Gropiţele din obraji erau fericite de atenţia ce li se acorda. Zărind magazinul central frumos împodobit, fetiţa a simţit dorinţa de a vdea cum este în interior. Părea măreţ precum un palat.

- Oauuu... este impresionant, şopti copila zărind bradul imens din interiorul magazinului. Câte beculeţe! Câtă beteală. Câte acadele! şoptea Bianca.

Privirea îi sticlea şi gura îi lăsa apă văzând atâtea dulciuri. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi haţ o acadea. A îndesat-o iute în buzunarul paltonului. Degeaba. Camerele de supravegheat au văzut totul. Domnul poliţist s-a apropiat încet de copilă.

- Cum te numeşti, fetiţo?

Tăcere. Se temea de oamenii îmbrăcaţi în uniformă.

- Nu ştii să vorbeşti?

- Bianca. Bianca mă numesc, răspunse repede, uitându-se în altă direcţie decât la domnul din faţa sa.

- Te rog să mă însoţeşti să îţi spun o poveste.

Copila îl urmă, fără a comenta în niciun fel.

- Vă rog nu. Domnule poliţist, vă rog nu o pedepsiţi. Uitaţi aici banii pentru acadea.

Linişte. Bărbatul înalt, cu o burtă mare şi o mustaţă stufoasă, se uită când la o fată, când la cealaltă.

- Mă scuzaţi. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Ea este prietena mea. Poftiţi banii. Povestea nu se va mai repeta. Să mergem, draga mea. Părinţii mei ne aşteaptă, şi Timea, fetiţa apărută printr-un miracol, o luă de mână pe fetiţa orfană.

După ce s-au îndepărtat, salvatorea îi spuse:

- Să nu-ţi fie teamă. Nu îţi cer banii. Hai să-ţi prezint părinţii mei. Sunt atât de buni şi răbdători! Te vor îndrăgi. Sunt sigură că şi tu pe ei.

Timea a făcut prezentările.

- Suntem încântaţi să te cunoaştem.

- Mie îmi este foame. Ce spuneţi de o pizza? se auzi vocea veselă a tatălui.

- Votăm pentru pizza, strigară în cor fetele.

În timp ce pizza era savurată cu poftă de cei patru, Bianca se gândea: „Este minunat să ai o familie. Să îi pese cuiva de existenţa ta. Să îţi asculte dorinţele şi problemele.”

- Cum ai ajuns la orfelinat, draga mea? întrebă Timea.

- Părinţii mei au dispărut într-un accident de maşină. Am fost adusă la orfelinat. Mi-aş dori enorm de mult o familie. Mi-e dor să fiu ascultată şi să dăruiesc iubire la rândul meu.

- Biata copilă... şopti mama Timeei, ştergându-şi lacrimile pe furiş.

- Ce ai spune dacă ţi-am propune să fii membră a familie noastre? Se auzi vocea gravă a tatălui.

- Glumiţi? silabisi copila.

- Tata, tu vorbeşti serios, nu?

Mama Timeei rămase cu ochii miraţi, fără grai.

- Bineînţeles dragele mele. Cât se poate de serios. Merg cu tine la orfelinat chiar în această seară şi discut cu directoarea.

Bucuria ce a explodat în urale nu poate fi descrisă în cuvinte.

Masa a fost terminată. Dorinţa arzătoare de a afla răspunsul din partea conducerii orfelinatului, a grăbit personajele poveştii noastre spre locul cu pricina: orfelinatul.

Câteva beculeţe pâlpâiau timide în jurul căsuţei albe. Năsucurile copiilor s-au lipit rapid de geamuri când au auzit gălăgie.

- Cine or fi aceşti oameni? Iar a făcut Bianca vreo prostie? gângureau cei mici.

Doamna directoare – aruncându-i o privire întrebătoare Biancăi - i-a primit rapid, neştiind despre ce e vorba.

- Stimată doamnă, fiica noastră s-a împrietenit cu micuţa Bianca şi aflându-i povestea, noi am dori să o înfiem. Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Ne dorim ca fiecare copil să locuiască într-o familie şi să primească dragostea şi atenţia unor părinţi iubitori. Bănuiesc că având o fiică sunteţi părinţii potriviţi pentru această copilă. Am să vă dau lista cu actele necesare şi vă aştept cât mai curând pentru semnarea lor.

Timeea îi atrage atenţia tatălui său, trăgându-l uşor de marginea paltonului.

- Poate merge la noi din seara asta?

Directoarea orfelinatului s-a uitat spre ei şi a răspuns zâmbind:

- O puteţi lua din această seară, dacă îmi scrieţi o declaraţie şi îmi lăsaţi un document.

Copiii au început să plângă.

- De ce numai ea? Şi noi am fost cuminţi. Nu e drept.

- Dragii mei ... scumpii mei... se vor găsi şi pentru voi oameni cu suflet bun. Eu am să mă rog pentru voi. Nu am să vă uit. Voi veni în vizită de câte ori am să pot.

Lacrimile au fost şterse. Îmbrăţişările erau atât de strânse, parcă erau lipiţi cu scotch.

Bianca şi-a strâns puţinele lucruri pe care le avea. Nu a privit înapoi. Simţea că va fi părăsită de curaj dacă se uita înapoi.

Prinsă de mână de prietena ei şi de mama acesteia, Bianca a părăsit orfelinatul. Viaţa ei urma să ia un alt curs.

Povestea fraţilor Ianuarie - Gerar de Claudia Groza

2012-01-09T06:24:00.002-08:00

Zăpada scârţâie sub tălpile zimţate ale bocancilor. Drumul e plin de confetti. Beculeţele ce au împodobit copacii, magazinele, gardurile, se sting unul câte unul. Soarele iese din când în când la plimbare pentru a-şi dezmorţi razele vesele. Uneori este adormit şi morocănos. Alteori este atât de bucuros şi jucăuş cu feţele oamenilor veseli ce ies la plimbare.

Bătrânul Ianuarie, a ieşit să îşi scuture plapuma. E tare zgribulit.

- La mulţi ani, Ianuarie!

- La mulţi ani vrăbiuţă.

- De ce eşti atât de supărat?

- Fratele meu geamăn Gerar, nu face nimic. De-abia aştept să treacă zilele.

- Dar de abia au început să îşi alunece filele. Eşti proaspăt. Eşti primul în an dintre toate lunile-surorile tale. Unde îţi este doza de optimism? întrebară trişti norii, ce se adunaseră în preajma lui Ianuarie.

- Ajutor, ajutooor... se auzi un strigăt răguşit, când mai tare, când amorţit.

- Cine este?, ciriciripcirip....

- Gerar, fratele meu, şi Ianuarie se întoarse rapid pe călcâie şi pătrunse în colibă.

- Alungă aceste furnici de pe mine.... ia-le... striveşte-le.... mi-au stricat somnul.

- N-ai decât să le suporţi. Tu eşti vinovat, deoarece ai mâncat în pat. Ele au grijă de familiiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a făcut gaură sub tine.

- Ei lasă-mă! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau să te încurc.

- Bine. Vom face o listă, pe zile, şi fiecare are sarcini de îndeplinit. E mai bine aşa? îngăimă Ianuarie.

- Off... dar morocănos mai eşti! şi se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc.

Norii s-au supărat auzind sforăiturile lui Gerar.

-Îi venim noi de hac. Este musai să-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins.

Nici nu au terminat de gândit, şi fulgi mari de nea, ca bucăţile de vată de zahăr au început să danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui.

-Frate dragă, a sosit gerul Bobotezei, grăi Ianuarie.

-Ei, şi? Care e problema?

-Este rândul tău să sufli vânt rece... natura te cheamă. Pământul are nevoie de tine.

Cu plapuma în spinare, cu un ochi închis, târându-şi picioarele, Gerar suflă din uşa colibei. Apoi, se întoarse la locul său călduros, prinzând în mers un covrig primit la colindat de la Decembrie.

- Îţi vei lua răsplata pentru lenea asta, şopti printre dinţi Ianuarie.

Plănuise cu vrăbiile să facă hărmălaie la semnul său. Întredeschise uşa, făcu uşor cu ochiul şi vrabia şefă a dat tonul.

Agitaţie, ciripitri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sărit din pat, îndreptându-se direct spre uşă. Cum era îngheţat numai în porţiune adin faţa colibei, a alunecat.

- Văleu, văleu, văleleu....

- Ce ai păţit frate drag?

- Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere!

- Dragul meu frate, de acum înainte să scapi de lene şi să îţi îndeplineşti aşa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul său pe pământ. Nu le pot face eu pe toate, iar tu să le primeşti de-a gata.

De atunci, Ianuarie şi Gerar au liste cu ce trebuie să facă fiecare. A doua lună de iarnă, puţin mai tristă decât surata Decembrie, ne îndeamnă la lectură, cumpătare, plimbări în aer rece şi curat suflat de Mândra Iarnă, mătuşa lunilor Decembrie, Ianuarie – Gerar şi Februarie.

Un an spornic, cu veselie şi multă bucurie alături de cei dragi!

Povestea fraţilor Ianuarie - Gerar de Claudia Groza

2012-01-09T06:24:00.001-08:00

Zăpada scârţâie sub tălpile zimţate ale bocancilor. Drumul e plin de confetti. Becuţele ce au împodobit copacii, magazinele, gardurile, se sting unul câte unul. Soarele iese din când în când la plimbare pentru a-şi dezmorţi razele vesele. Uneori este adormit şi morocănos. Alteori este atât de bucuros şi jucăuş cu feţele oamenilor veseli ce ies la plimbare.

Bătrânul Ianuarie, a ieşit să îşi scuture plapuma. E tare zgribulit.

- La mulţi ani, Ianuarie!

- La mulţi ani vrăbiuţă.

- De ce eşti atât de supărat?

- Fratele meu geamăn Gerar, nu face nimic. De-abia aştept să treacă zilele.

- Ajutor, ajutooor... se auzi un strigăt răguşit, când mai tare, când amorţit.

- Cine este?, ciriciripcirip....

- Gerar, fratele meu, şi Ianuarie se întoarse rapid pe călcâie şi pătrunse în colibă.

- Alungă aceste furnici de pe mine.... ia-le... striveşte-le.... mi-au stricat somnul.

- N-ai decât să le suporţi. Tu eşti vinovat, deoarece ai mâncat în pat. Ele au grijă de familiiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a făcut gaură sub tine.

- Ei lasă-mă! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau să te încurc.

- Bine. Vom face o listă, pe zile, şi fiecare are sarcini de îndeplinit. E mai bine aşa? îngăimă Ianuarie.

- Off... dar morocănos mai eşti! şi se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc.

Norii s-au supărat auzind sforăiturile lui Gerar.

-Îi venim noi de hac. Este musai să-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins.

Nici nu au terminat de gândit, şi fulgi mari de nea, ca bucăţile de vată de zahăr au început să danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui.

-Frate dragă, a sosit gerul Bobotezei, grăi Ianuarie.

-Ei, şi? Care e problema?

-Este rândul tău să sufli vânt rece... natura te cheamă. Pământul are nevoie de tine.

- Îţi vei lua răsplata pentru lenea asta, şopti printre dinţi Ianuarie.

Plănuise cu vrăbiile să facă hărmălaie la semnul său. Întredeschise uşa, făcu uşor cu ochiul şi vrabia şefă a dat tonul.

Agitaţie, ciripitri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sărit din pat, îndreptându-se direct spre uşă. Cum era îngheţat numai în porţiune adin faţa colibei, a alunecat.

- Văleu, văleu, văleleu....

- Ce ai păţit frate drag?

- Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere!

Un an spornic, cu veselie şi multă bucurie alături de cei dragi!

Zâmbetul mamei

2011-12-28T14:13:00.001-08:00

(fotografia aceasta mi-a inspirat povestea de mai jos).

Fesul roşu era pata de culoare ce se vedea printre nămeţi. Un ghemotoc de fetiţă înainta cu greu. Pantalonaşii îi erau uzi. Cu mănuşile mari, îşi ridică fesul ce alunecase pe frunte.

-Am obosit. Nu-mi mai simt picioarele.

Două alune şi vreo trei nuci au fost aruncate de veveriţele din copacii ce mărgineau aleea.

-Sunt pentru mine oare? se miră fetiţa.

-Da, da, da… numai şi numai pentru tine.

-Mulţumesc, şi desfăcu repede nucile, aruncând miezul în guriţa îngheţată.

-Ţi-ai piedut bucuria vârstei tale. Unde îţi este zâmbetul? întrebă curioasă o veveriţă.

-Nu mai pot zâmbi. Moş Crăciun nu a sosit la mine. Merg să-i duc personal scrisoarea.

- Micuţo, nu cred că ai procedat bine. E posibil să te rătăceşti.

-Părinţii tăi sigur se vor îngrijora.

-Ce ţi-ai dorit să primeşti?

-Mi-am dorit… să o văd pe mama zâmbind. Vreau să fie fericită.

- Priviţi. Un cadou sub bradul acela! strigă o veveriţă.

-Copilă, deschide-l. Poate e pentru tine.

-Sunt sigură că Moş Crăciun l-a pierdut în grabă.

Cu mâinile roşii din cauza gerului aspru, copila a luat cadoul şi l-a strâns la piept. Ridcă ochii spre cer, şi spuse zâmbind.

-Mulţumesc, mulţumesc Moş Crăciun.

-Mergi acasă. Părinţii îţi vor simţi lipsa.

Ajungând acasă, nici nu intră bine, şi mama o îmbrăţişă, zâmbind.

-Te-ai întors, draga mea. Ce emoţii mi-ai dat! Credeam că te-am pierdut.

-Mama, ai zâmbit.

-Da, copila mea. De săptămâna viitoare voi lucra într-un atelier de croitorie. Ne vom putea plăti datoriile.

-Mama, Moş Crăciun ţi-a oferit această slujbă.

- Sigur, micuţo, şi femeia îşi strânse fata la piept şi zâmbi.

-Mulţumec şi pentru cadoul mamei, Moşule, şopti fetiţa.

Cadourile primite în viaţă au forme diferite… un prieten, un zâmbet, o scrisoare, o şansă… sau de ce nu, un înger… J

Fulg de Nea

2011-12-26T14:17:00.000-08:00

Fulg de Nea

de Claudia Groza

Era ziua în care toate dorinţele se înghesuiau să intre într-un sac roşu. Asta se întâmplă o dată într-un an. Porumbeii voiau să mănânce cozonac. Iubirea voia să mângâie bătrânii şi orfanii. Îngerii îşi propuseseră să ajungă în cât mai multe case.

Fulg de Nea şi-a luat bastonul. Când voia să pornească spre uşă, a fost oprit.

- Hei, ar fi bine să îţi iei şi paltonul. Norii au anunţat că vor turna apă multă. Mâine se pare că va fi polei.

- Off… iar îi vor îngreuna drumul lui Crăciun.

- Da… se pare că asta urmăresc, spuse într-o doară un fulguleţ.

Fulg de Nea, morocănos, a luat paltonul din cuierul argintiu format din stele de mare, şi a pornit spre oraş.

Zarvă multă pe aici. Dacă nu se ferea avea toate şansele să fie rănit. Oamenii nu mai zâmbeau. Îşi umpleau sacoşele cu bomboane, fructe, carne. Vântul bătea uşor şi asta îi deranja vizibil.

- Nu pot să cred! Lămâi care să tricoteze? şopti mirat Fulg de Nea, ascunzându-se într-un colţ.

- Se aude o voce străină... gânguri o lămâie verde.

- Nu-i nimic. Tricotează în continuare. Peste două ore, spiriduşii lui Crăciun vin să ridice fularele.

Tuşind pentru a-şi regla vocea, Fulg de Nea întrebă:

- Aici este atelierul lui Crăciun?

- Nu. Este un punct de lucru, răspunse rapid o lămâie mare, fără a privi spre cel care adresase întrebarea.

- Vă pot ajuta cu ceva?

- Ce ştii să faci?

- Păi... pot face din zahăr, fulgi de zăpadă, steluţe, îngeri.

- E perfect. Pe raftul acela ai zahăr, restul nu mă interesează. Te descurci.

-Bineînţeles.

Fulg de Nea şi-a lăsat paltonul şi bastonul şi s-a pus pe treabă. Adevărate bijuterii din zahăr meşterea personajul poveştii noastre. Cutiile se umpleau cât vedeai cu ochii.

- Au sosit, au sosit, striga lămâia verde. Spiriduşii sunt aici.

- Toate comenzile sunt gata. O sută de fulare, o sută de căciuli, patru veste şi doisprezece mănuşi sunt amabalate.

- Bonus oferim bunătăţile create de acest domn. Cum vă numiţi?

- Fulg de Nea, doamnă.

Spiriduşii au încărcat în sanie cutiile. La ieşire, ce să vezi. Un alunecuş de zile mari. Norii se ţinuseră de cuvânt şi au turnat în câteva minute găleţi de apă. Vântul răutăcios şi invidios că el nu primea niciodată cadouri de la Crăciun, a făcut ca apa să se întindă ca o peliculă foarte subţire. Gerul, fratele vitreg al vântului, s-a aliat cu acesta. Spiriduşii nu puteau înainta. De teamă că nu îşi vor împlini misiunea din seară sfântă, au început să plângă.

- Ce ne facem? Vom întârzia. Cadourile nu vor fi împachetate.

Fulg de Nea, răsuci bastonul şi din înaltul albastru şi curat, au început să cadă fulgi de nea din familia lui, a rudelor şi a prietenilor. Poleiul a fost înmuat în câteva clipe şi spiriduşii au condus sania cu succes până la cabana lui Crăciun.

- Tati, tati... ce dor ne era de o plimbare. Îţi mulţumim, strigau veseli copiii lui Fulg de Nea.

Acesta zâmbi fericit. Îşi luă paltonul şi porni pe străzi. Privea pe ferestrele caselor.

- Câtă tristeţe se află aici. Le-ar prinde bine să reîntâlnească bucuria. Răsuci bastonul şi instală bucuria în sufletele oamenilor.

Îngerii au coborât din ceruri să-i dea o mână de ajutor.

- Fulg de Nea, te ajutăm şi noi.

- Mulţumesc... dăruiţi linişte, fericire, armonie, căldură, zâmbete şi înţelegere între oameni.

- Cu mare drag, răspunseră îngerii în cor.

Din aceea seară, Fulg de Nea şi îngerii, dăruiesc lucruri minunate tuturor în seara de Crăciun.

Cei buni la suflet, care se roagă şi zâmbesc, pot auzi glasurile îngerilor când vin în casele lor.

Pinguinii

2011-12-24T13:02:00.001-08:00

Pinguinii

de Claudia Groza

La Polul Nord e mare veselie. Ziua este luminoasă. Focile stau şi privesc mirate în jur. Ursul polar ascultă o poveste, citită de o fetiţă cu fes roşu. Pare fascinat.

- Despre ce o fi povestea, de Fram a căzut pe gânduri? întreabă o morsă, invidioasă.

- Nu ştiţi? Este povestea lui: „Fram, ursul polar”.

- Ehh... nu mă interesează, zise morsa, îndepărtâdu-se.

Fluturi de zăpadă coboară din cerul albastru şi curat. Doi pinguini dansează.

- Acum, faci o piruetă spre dreaptă.

- Nu pot. Mă dezechilibrez, se tângui Pea.

- Îndrăzneşte să crezi, şi vei reuşi, o încurajă Bo, prietenul ei.

Micuţa care citise poveşti ursului polar, se ridică şi patină spre cei doi pinguini.

- Curaj, Pea. Eşti o pinguină talentată şi foarte frumoasă.

Pinguinii se adunaseră să urmărească spectacolul. Au început să aplaude.

- Pentru ce pregătesc cei doi acest număr artistic?

- Se apropie Crăciunul. Vor să ne impresioneze, şopti o focă tare plictisită.

Trenul traversă zona. Animalele au salutat călătorii cu diverse sunete. Locomotiva a răsunat prelung şi puternic în semn de mulţumire.

- E foarte frumos aici la voi, rosti micuţa cu obrajii roşii de la frig.

- Mulţumim. Ai putea să rămâi o perioadă. Văd că patinezi bine, răspunse Pea.

- E Ajunul. Vreau să fiu alături de familie şi prieteni. Aşa e datina la noi.

Bo, întinse aripile şi o îmbrăţişă pe copilă.

- Ce călduros şi pufos eşti!

- Hihihi... mă gâdili, se amuză pinguinul.

Pea li se alătură.

Întunericul s-a lăsat precum o plasă. Stelele s-au aprins una câte una. Luna a luminat porţiunea de gheaţă unde Bo şi Pea şi-au început dansul pe gheaţă. Alunecau atât de frumos! Feeria gheţii o fascina pe micuţa copilă.

- Câtă frumuseţe! Ce prietenoase şi amabile sunt animalele.

- Ahh... nu se poate.

- Vaaaiii... a alunecat.

- Şi-a rupt piciorul.

Pea a avut un accident. Pirueta nu i-a reuşit. Salvarea se auzea. O sanie trasă de un urs polar se apropie. Doctorul, o vulpe polară a venit să vadă pacienta.

- Staţi liniştiţi. Nu este grav.

- M-am făcut de râs. Iartă-mă, grăi încet Pea, privind spre micuţă.

- Nu-i nimic. Vor mai fi ocazii. Zâmbeşte. Eşti minunată cînd oferi zâmbete celor din jur.

Animalele au aplaudat-o pe prietena lor pentru curajul de a încerca să fac o piruetă riscantă.

- Copilă dragă, să îşi fie drumul spre casă lin şi bătătorit cu minuni, precum şi oameni buni. Îţi voi scrie când mă vindec. Să nu îţi faci griji. Primeşte un dar un smoc din blană de pinguin. Îţi va purta noroc!

- Mulţumesc! şi micuţa a îmbrăţişat-o pe Pea cu mult drag.

Prietenii la nevoie se cunosc. Fiecare din noi avem nevoie de o încurajare, de un zâmbet, de o îmbrăţişare.

Este CRĂCIUNUL! Fiţi alături de cei dragi. Oferiţi bucurie acolo unde este nevoie. Dăruiţi zâmbete şi îmbrăţişări celor care le duc dorul.

Îngerii sunt cu voi... ascultaţi-le glasurile în văzduhul îngheţat al lunii decembrie.

Cu prietenie,

Micuţa din poveste

Omul de zăpadă

2011-12-24T00:34:00.000-08:00

Omul de zăpadă

de Claudia Groza

În amurg, norii s-au adunat peste oraş. O stea strălucea stingheră. Luna a venit şi i-a zâmbit. Casele erau luminate. Păreau licurici privite de acolo, de sus. Din văzduh, au început să alunece fulgi de nea.

- Hai să facem întrecere! zise unul dintre ei.

- Nu. Eu nu mă grăbesc. Îmi place să simt aerul rece şi mirosul de fum ce iese pe coşurile caselor.

- Nu te apropia prea mult. Te vei topi.

- Nicio grijă. Mă descurc.

Fulgii dansau. Alţii se alergau şi râdeau în hohote cristaline, ce răsunau în liniştea nopţii.

În câteva ore, brazii din faţa casei unde locuieşte roboţelul Ki purtau mantii albe. O vrăbiuţă zgribulită căuta hrană. Razele de lumină ale zilei se întrezăreau la orizont.

- Hei, Kea, priveşte. A nins!

- Da, a nins. Ieşim să construim un om de zăpadă?

- Bineînţeles. Mă duc să iau fularele şi căciulile, răspunse Ki.

Zăpada prinsă în palmele metalice ale celor doi roboţi se trasforma în bulgări. Fiecare ghem de nea, se rostogolea şi creştea precum cozonacii.

- Primul bulgăre este gata, strigă veselă roboţica.

- Imediat şi al doilea.

În curând, în grădina casei celor doi roboţi, se aflau puşi trei bulgări mari de zăpadă.

Kea aduse bucăţi de cărbune şi i-a pus nasturi. Două crenguţe de brad s-au transformat în mâini pentru omul de zăpadă. Ki i-a cedat fesul său. Nasturii de la un pulover roşu mai vechi, s-au aşezat cuminţi formând un zâmbet molipsitor pe chipul alb de nea. Vrăbiuţa guralivă, tocmai ce găsise un cotor de varză prin apropiere şi l-a adus în cioc, lipindu-l ca nas.

- Ce drăguţ eşti, Omule de Zăpadă!

- Mulţumesc. Chiar mă simt bine aici cu voi.

- Ki, vorbeşte.

- Da, vorbesc. Ceea ce înseamnă că aţi făcut o treabă bună şi credeţi în magia iernii. Am să vă fiu prieten pe toată durata acestui anotimp.

- Mulţumim. Îţi vom lăsa beculeţe aprinse noaptea, să nu îţi fie urât.

- Luna îmi ţine companie, noapte de noapte.

- Te cred. Acum, vom merge să împodobim bradul. Te lăsăm cu vrăbiuţele guralive.

Copiii au ieşit să se bucure de zăpada rece şi strălucitoare. Săniuţele alergau sprintene şi fericite că au părăsit podurile caselor. Bulgări de zăpadă zburau veseli de la un copil la altul. Omul de Zăpadă privea zâmbitor acest spectacol. Se ferea din când în când de câte un bulgăre care se apropia de el.

- Hei. Priviţi. Un Om de Zăpadă, strigă un băieţel.

- Ce frumos este.

- Este prietenul meu. Eu l-am zărit primul.

- Ba va fi al meu. Am fost mai cuminte decât tine.

Copiii s-au luat la bătaie.

- Potoliţi-vă. Pot fi prietenul tuturor. Până să termine de pronunţat ultimul cuvânt, pumnul unuia dintre copii l-a lovit în plin pe Omul de Zăpadă, care s-a sfărâmat.

Ki şi Kea au ieşit alarmaţi din casă. Era prea târziu.

- Nu plânge, Kea. Vom face altul.

- Da, dar acesta era atât de frumos şi părea atât de bun.

- Fiecare Om de Zăpada este prietenos şi bun. Face parte din farmecul anotimpului rece.

- Ce se aude?

- Nu ştiu, răspunse mirat Ki.

- Sunt Zâna Zăpezilor. Am văzut în Globul de Cristal ce s-a întâmplat şi am venit să vă alung tristeţea. Vom face o armată de oameni de zăpadă. Toţi copiii vor participa la această acţiune.

Bucuria şi energia copiilor au devenit molipsitoare. Ki şi Kea s-au alăturat celor mici şi au construit un alt om de zăpadă.

Colindele, Oamenii de Zăpadă, renii... sunt simboluri ale iernii.

Sărbători Fericite tuturor!

Hoaţa - partea a III-a

2011-12-18T11:07:00.000-08:00