Pisicile Întunericului de Claudia Groza

Pisicile Întunericului
de Claudia Groza
               
               Era seară. După o zi obositoare, foarte călduroasă, Toma s-a dezechilibrat în clipa când a deschis fereastra şi a lovit o pisică din porţelan. Aceasta s-a spart în câteva bucăţi mari.
- Am dat de necaz. Era primită cadou, iar mama ţine foarte mult la ea, şopti speriat Toma.
- Lipeşte-mă, lipeşte-mă, se auzi o voce miorlăită.
Băieţelul a lipit-o în grabă, cu mâini tremurânde şi lacrimi în ochi. Apoi, a bandajat-o. Pisica s-a scuturat şi a prins viaţă.
- Acum, te voi duce în oraşul meu. Fac parte din gaşca “Pisicile Întunericului”. Ieşim numai noaptea. Rolul nostru este să apărăm oraşul. De aceea ochii ne luminează puternic în timpul nopţii.
Toma a fost purtat pe spatele pisicii gri-albastre. Au sărit garduri, au mers prin locuri foarte strâmte şi au ajuns în Oraşul Fantomă.
- Oraşul acesta este precum în poveşti. Case frumoase şi înalte străjuiesc străzile înguste, murmură Toma. Parcă sunt palate!
- Da, este deosebit. Din păcate se află mereu în pericol. 
- Din ce cauză?
- Motive diferite. Acum de exemplu, suntem ameninţaţi de un ghem mare, imens de aţă, ce zboară pe deasupra oraşului. Dacă va cădea pe case, le va distruge. Le va face praf şi pulbere. Nimic nu va putea fi salvat, răspunse agitată pisica.
- Şi ce măsuri aţi luat?
- Deocamdată, în fiecare seară ne urcăm pe acoperişurile caselor şi suflăm deasupra ghemului. Nu avem ce face! Atenţie, capul, strigă pisica.
Toma şi-a ferit capul. Ghemul a trecut la un milimetru de părul său. 
- E timpul să reacţionăm. Nu se mai poate astfel. 
- Nu avem ce face. Am încercat diverse trucuri, se miorlăi pisica.
Toma a privit insistent stelele. “Vă rog, jucaţi-vă puţin cu acest ghem.  Rotiţi-l, ridicaţi-l, desfăceţi-l”. Stelele nu au stat pe gânduri şi s-au apropiat de ghem. L-aun înconjurat şi au început să desfacă firul.
- Hei, nu, nu faceţi asta. Suntem pierduţi, strigă pisica. Tot oraşul va fi acoperit cu firul din acest ghem uriaş. 
Era prea târziu. Firul se desfăcea continuu din ghem. Toma încerca să gândească rapid, să găsească o soluţie salvatoare.
- Să formăm o echipă care să tricoteze o pătură mare şi pufoasă, strigă fericit Toma.
- Nu e o idee rea. Dar cine se pricepe la tricotat? întrebă uşor speriată şi gânditoare pisica.
Insectele de noapte au sosit să ţină firul. Bufniţa şi alte păsări purtau în zbor firul pentru a nu se încurca. Furnicile şi omizile tricotau de zor. Şoriceii împătureau ţesătura moale, albă şi călduroasă.
- Se vor face pături pentru copiii nou născuţi, şopti mândru de rezultat Toma.
- Sau pentru oamenii fără adăpost, miorlăi pisica.
- Vaai, ce nenorocire! Firul a fost rupt de cleştii unui rac ţâfnos că a fost deranjat.
- Nu vă speriaţi, se auzi vocea groasă a păianjenului. Aici intervin eu. Voi înădi firul cât aţi spune “hei-rup”.
În liniştea nopţii, stelele erau bucuroase că mai aveau doar puţin de desfăcut din ghemul miraculous, care ameninţase atâta timp oraşul. Urmau să alunece spre toboganul veseliei şi să lase locul pe cerul de un albastru senin, razelor jucăuşe ale soarelui. 
Toma s-a trezit fericit, mângâiat de soarele portocaliu şi nerăbdător să-i fie partener de joacă. Pisica gri-albăstruie stătea cuminte şi bandajată pe raftul al doilea al bibliotecii.
Când auziţi un miorlăit în miez de noapte,
Nu e cazul să vă speriaţi.
Pisicile Întunericului împăturesc voioase,
Păturile călduroase pentru copii şi sinistraţi.

E minunat să faci o faptă bună,
Un oraş poate să salvezi.
Sau de ce nu o cunună,
Mândrului soare să donezi.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Doxi și restaurarea cărților de Claudia Groza

Doxi și restaurarea cărților
de Claudia Groza
       Brrrr! Toamna aduse cu sine întreg arsenalul: vânt rece, ploi care îl duceau pe minunatul soare la odihnă în spatele norilor, miros de fructe coapte și de murături, frunze în zeci de culori ce dansau spre pământul reavăn și dornic să asculte mii de povești din lume. 
Doxi mergea alene spre casă. Se gândea cum să își organizeze timpul pentru a se documenta foarte bine despre zilele copilului în Canada (20 noiembrie) și în India (14 noiembrie). 
Poc! Poc! Fâșșș! 
- Ah! Ce m-am speriat! Sunt doar o frunze căzute și purtate de vânt pe asfaltul rece!, rosti Doxi.
- Te-ai speriat, nu-i așa?, se auzi o voce cunoscută.
- Da, Mara! Eram adâncit în gânduri! 
- Te pot ajuta cu ceva?
- Nuuu! Încercam să mă organizez și pur și simplu am fost acaparat de ideile pentru proiectul cu zilele naționale ale copiilor din India și din Canada, răspunse Doxi zâmbind.
- Mie nu îmi plac indienii. Dar dacă vrei, ne întâlnim la orele 18 să îmi arăți ce ai lucrat!, spuse Mara.
- Hei! Privește! Câteva cărți aruncate pe pubela de gunoi, strigă Doxi.
- Să nu care cumva să le atingi. Uite cum arată: vechi, coperți roase și pagini ondulate. Ce zdrențuite sunt!
- Le iau și le voi reda frumusețea! Știu că pot!, murmură Doxi entuziasmat.
- Voi băieții! Nu vă înțeleg. Nu aș atinge pentru nimic în lume asemenea mizerii. Te las cu bine! Spor la proiect! Ne vedem la ora 18.00, zise fetița, îndepărtându-se de colegul său.
Doxi a scos punga de la sendvișuri, a pus-o pe mână ca o mănușă și a luat cele două cărți. Băiatul învățase să prețuiască obiectele, să recicleze pentru a salva natura și să redea viață cărților vechi. 
- Bravo Doxi. Sunt bucuros că îți sunt prieten!, șopti Alfi din spatele pubelei.
- Hei! Ce faci aici?, întrebă Doxi mirat.
- Să nu râzi, dar merg zilnic prin parc pentru a da o șansă cărților abandonate. Unele sunt norocoase și sunt luate de oameni pentru a fi citite. Dar acestea mai vechi, ușor pătate și ondulate de trecerea timpului nu au nicio șansă. Așadar, intervin eu. Le iau, le șterg de praf cu o pensulă, lipesc hârtia și rescriu cuvinte dispărute din cauza dizolvării tușului la atingerea degetelor care au urmărit literele și au atins cu dragoste paginile. 
-Alfi, prietenei mele i-a fost frică să atingă cărțile! De ce oare?
- Obiectele vechi pot conține organisme extrem de mici, care se pot observa cu ajutorul microscopului. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să salvăm, să restaurăm cărți vechi, care pot fi foarte valoroase. Le poți duce la anticariat sau chiar la muzeul literaturii.
-Ai dreptate, Alfi! Nu m-am gândit la acest aspect al problemei. Scuză-mă, dar e timpul să plec. Am foarte multe de făcut!
- Sigur! Succes și pe curând. 
Doxi a băgat cărțile în ghiozdan și a pornit spre casă în pas alert. 
După ce s-a spălat pe mâini, s-a schimbat în hainele de casă și a servit prânzul, băiatul a început rezolvarea temelor. S-a concentrat, a citit cu atenție enunțurile și temele au fost foartr ușoare. 
Clinc - clinc! Clinc - clinc! se auzi soneria.
Doxi a privit pe vizor și le-a deschis prietenelor sale, NETi și MARTEka. 
- Poftiți! Intrați!
- Am venit să te ajutăm la proiect, au spus fetele. 
- Mulțumesc mult! Vă servesc cu fructe de sezon: mere, gutui și struguri.
- Cât de gustoase și aromate sunt! Mulțumim!
Cei trei copii s-au apucat de lucru. NETi oferea informații și imagini despre India și Canada. Doxi selecta ce era potrivit pentru proiectul său, iar MARTEka decupa și lipea pe un carton mare. 
Pe măsură ce proiectul prindea formă și culoare, timpul se scurgea rapid. Doxia fost fermecat de poeziile lui Tagore, poetul național al Indiei și a uitat cu desăvârșire de întâlnirea cu Mara. În clipa în care a finalizat proiectul, ca prin minune și-a amintit.
- Cât este ceasul?, strigă Doxi speriat.
- 18 și 20, răspunse NETi.
- Veniți cu mine să o cunoașteți pe Mara și să îi arăt proiectul, grăi precipitat Doxi, căruia nu îi plăcea să întârzie.
Mara era furioasă și mergea apăsat, cu mâinile împreunate la spate.
- Iartă-mă! NETi și MARTEka m-au ajutat să fac proiectul. Pur și simplu nu știu când a zburat timpul.
- Nici nu vreau să văd ce ați realizat! Nu mă interesează! Ești oricum un ciudat care adună cărți ponosite de prin parcuri. 
- Nu am întârziat intenționat, adăugă NETi. Am tot citit informații și timpul nu iartă pe nimeni.
- Poate și pentru mine timpul este valoros!, spuse Mara.
- Hei, Mara! Ce ai zice dacă ai încerca să fii tolerantă? Ne-am cerut iertare! Se putea întâmpla să intervină ceva în programul tău și să întârzii tu. Cum ai fi procedat?
- Am citit că pe 16 noiembrie este Ziua Internațională a Toleranței, spuse răspicat NETi. 
Mara s-a liniștit. Le-a zâmbit celor trei și a întins mâna spre proiect.
- Hai să vedem ce ați reușit să faceți!, rosti zâmbind Mara.
Întors acasă, Doxi s-a ocupat de restaurarea cărților vechi. Citind atent a descoperit că una conținea poeziile lui Tagore, iar cealaltă povești din întreaga lume.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Doxi și picătura de apă de Claudia Groza

Doxi și picătura de apă
de Claudia Groza

         
Zi caniculară. Aerul era irespirabil. Plantele își aplecau supuse frunzele și florile.
Pe fruntea lui Doxi tronau nemișcate broboane de apă, de diferite mărimi.
- Aș vrea să fiu o picătură de apă!, murmură băiatul.
- Te înțeleg perfect! Aceeași transformare mi-o doresc și eu, adăugă MARTEka.
- Caut imediat o incantație pentru a vă ajuta!, grăi Alfi, căutând printre cărțile din raftul al doilea al bibliotecii.
- Eu vă pregătesc hărți cu circuitul apei în natură, să știți la ce să vă așteptați, zise entuziasmată NETi, ștergându-și sudoarea de pe frunte.
Alfi răsfoia de zor o carte groasă, cu foi îngălbenite și exclamă bucuros:
- Am găsit descântecul pentru voi. Sunteți pregătiți?
- Da, da! De abia așteptăm!, au rostit simultan Doxi și MARTEka.
- Nu uitați hărțile!, strigă NETi.
- Le-am luat!, a răspuns Doxi.
- Așadar:
Hidrogen doi oxigen
Harabara apa picătura, 
Huruburu să înceapă aventura,
Hidrogen doi oxigen.
Nu a terminat bine de pronunțat ultima silabă și copiii erau deja două picături de apă ce alunecau spre canalizare. Au alunecat pe toboganul acoperit de o peliculă subțire și gelatinoasă. Ușor amețiți au ajuns în râul Dâmbovița.
- Oauuu! Câți pești!, exclamă Doxi.
- Dar și multe sticle de plastic și gunoaie!, completă MARTEka.
-Ai dreptate!
Au înotat și au ajuns în fluviul Dunărea. De aici, purtați de curenți au fost transportați în Marea Neagră. Cum au aterizat în mare, s-au ridicat la suprafața apei să se bronzeze. Au stat ei ce au stat, când, dintr-o dată, s-au simțit ușori ca un fulg și simțeau cum plutesc.
- Hei! MARTEka, ce se întâmplă cu noi? întrebă nedumerit și neliniștit Doxi.
- Conform hărții circuitului apei în natură dată de NETi, acum suntem în faza de vapori de apă și plutim.
- Adică.... zburăm?, întrebă Doxi speriat.
- Ceva de genul.... Plutim mai degrabă, purtați de curenții de aer.
- Bine ați sosit, dragii mei vapori de apă! Sunt Norul Prieteniei.
- Brrr! E cam frig aici la tine!, exclamă Doxi!
- Daaaa, este frig pentru a vă condensa, dragi vapori și a vă transforma în picături. Picături de ploaie de această dată!
Și Norul Prieteniei s-a răsucit de două ori la stânga, apoi de două ori la dreapta și s-a pornit o ploaie torențială. Pământul uscat de dor, însetat de povești de la ape, a absorbit cu poftă apa cerească, asemenea unui balaur cu șapte capete, foarte înfometat.
Buf! Poc! Buf!
- Au! A cam durut aterizarea!, mormăi Doxi, crezând că nu îl aude nimeni.
- Da. Doare! Mai ales când pământul este atât de uscat (arid). Apropiați-vă!, a grăit o rădăcină.
Doxi și MARTEka picături s-au apropiat.
- Vă poftesc în casa mea! Acceptați?
Picăturile s-au privit și au căzut de acord.
- Acceptăm!, au răspuns în același timp.
Rădăcina le-a absorbit precum un aspirator particulele de praf sau o sugativă cerneala. Doxi și MARTEka au vizitat încăperi lungi, ca niște tuburi.
- Acestea sunt vasele lemnoase. Prin ele apa și substanțele hrănitoare din pământ sunt tranaportate până la frunze.
- Și tuburile de pe partea cealaltă? întrebă MARTEka.
- După ce frunza gătește cu substanțele primite din sol și adaugă ingredientul magic, verde, numit clorofilă se obțin alte substanțe care circulă prin vasele liberiene, hrănind toate organele plantei, răspunse rădăcina.
- Vai! Dar cred că ești inundată!, exclamă Doxi.
- Într-adevăr! A fost o ploaie bogată. Am să rog frunza să mă ajute să elimin din cantatea de apă.
- Dar cum?, rosti MARTEka.
- Prin transpirație se elimină apa sub formă de vapori și prin gutație sub formă de picături, spuse rădăcina.
- Cred că ar fi timpul să ne luăm rămas bun!, adăugă Doxi.
- Așa este! Am să vă las picături pe suprafața frunzelor, zise rădăcina.
- Mulțumim pentru găzduire, au spus într-un glas picăturile Doxi și MARTEka.
O dată ajunși la lumină, au pronunțat descântecul:
Hidrogen doi oxigen
Harabara oameni redevim
Huruburu aventura să povestim
Hidrogen doi oxigen.
Cei doi copii s-au scuturat și și-au netezit hainele.
- A fost extrem de interesant și destul de periculos pot spune!
- Așa este Doxi! Dar gândește-te că am scăpat ușor pentru că este vară. Ce te făceai dacă înghețai și te transformai în fulg de nea?
- Brrrr! Ai dreptate!
Minunata aventură a celor doi s-a sfârșit cu bine. Acum, studiază circuitul apei când își pregătesc ceaiul și știți voi... apa clocotește, o parte se transformă în aburi (vapori de apă) care întâlnesc o suprafață rece și redevin picături.
Bine, studiul despre apă poate fi realizat și când vă faceți duș!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Interviu cu DORINA- GRAȚIELA AOLĂRIȚI

Este scriitoare, desenatoare, modelează în lut... este soție și mamă, fiică și cât și mai câte. Am să îl rog pe Moș Crăciun să îi dilate timpul, să realizeze tot ce și-a trecut pe lista dorințelor. 
Așa cum povesteam pe blogul personal (acesta este de povești), ultimele mele lecturi au fost: „Secretul fetei frumoase” de Dorina Grațiela Aolăriți, editura Adenium și „Povești nemaipovestite” de Dorina Grațiela Aolăriți - editura DPH. 
Secretul fetei frumoase” oferă un răspuns atât pentru copiii care se cred cei mai frumoși, dar și pentru părinții care spun asta foarte des copiilor. Frumoase lecții oferă autoarea prin intermediul animalelor: cerbul și iepurele. Interesantă și rătpcirea oglizii în adâncul pădurii.
Povești Nemaipovestite” cuprinde două povești extrem de interesante: „Familia Mănâncă Tot” (o recomand părinților care obligă copii să mănânce TOT din farfurie și care exagerează cu mâncarea) și „Harababură roz-albastră” (toate culorile sunt importante, au rostul lor; lecție minunată oferită de cameleonul Leon).
Mi-au plăcut foarte mult, ceea ce m-a determinat să îi cer să îmi acorde minute prețioase din timpul ei și să îmi răspundă la câteva întrebări.

INTERVIU:

1.      Îmi plac  foarte mult cărțile pentru copii. Cunosc sentimentul de a-ți ține cartea în mână. Ce te-a determinat să începi să scrii?
Nu ştiu, dacă ai putea-o întreba pe Graţiela în etate de 7 ani, ai fi avut un răspuns mai bun. Ştiu sigur că întotdeauna am avut o atracţie pentru cărţi, chiar de pe vremea când nu ştiam să citesc. Am crescut într-o familie în care s-a citit, pe lângă biblioteca destul de stufoasă a părinţilor mei vedeam mereu teancuri de cărţi groase lăsate la îndemână, lângă pat, mă intriga să-i văd atât de absorbiţi de lectură… Tabloul ăsta trebuie să fi trezit în mine o curiozitate care, uite, nu m-a mai lăsat niciodată în pace. În schimb, desenam. Iar îndată ce am învăţat să scriu, au început şi poveştile, dar şi perioada în care a început vânătoarea caietelor cu foaie velină pe o parte, pentru desen şi cu pagina din dreapta liniată, pentru text. Nici perioada asta nu s-a terminat, încă vânez caietele astea, pentru fetiţa mea. 

2.      Care este cartea preferată a copilăriei tale?
Cartea copilăriei mele a fost una furată de la grădiniţă (şi nu pentru că n-aş fi avut poveşti acasă). Ţin minte că era o carte mare, lucioasă, ilustrată în tuş, rare pe atunci în biliotecile şi-n librăriile din România. Nu mai ştiu cum se numeşte, am tot căutat-o pe Google, dar tot nu i-am găsit urma… Pot să-ţi spun că era o poveste despre doi bătrânei fără copii, care trăiau în pădure (el, sigur, era pădurar). În cele din urmă, la rugile lor fierbinţi, un butucel s-a transformat în copil. Mai departe scrie-n carte.Ţin minte că am luat cartea de la grădiniţă „doar un pic”, să mi-o citească mama, acasă. A rămas a mea, „doar un pic”, adică mult şi bine, până a dispărut şi din casa mea. Deci iată un titlu de primă pagină; cartea copilăriei mele a fost o carte furată! Puţin mai târziu m-a cuprins obsesia pentru aventurile din vestul sălbatic, după care am început o relaţie frumoasă şi fructuoasă cu scrierile lui Eliade.


3.       Am citit că îți realizezi singură grafica, dar și înveți tineri să deseneze. Ce te bucură mai mult: să scrii sau să desenezi?
E o întrebare pe care o primesc adesea. Întotdeauna o să aleg în mod conştient desenul, pentru că mi-e foarte la îndemână, dar şi pentru am investit foarte mult în direcţia asta. În realitate, ambele sunt nevoi la fel de stringente, e ca atunci când îţi scade glicemia şi trebuie să mânânci ceva dulce, cât mai repede. Pur şi simplu trebuie să desenez şi să scriu. Trebuie să am un creion şi o hârtie la mine, fie pentru a nota o idee, fie pentru a creiona un personaj. Recunosc, am nişte limite (nu de nedepăşit) în privinţa textului, dacă e mai lung; am nevoie de laptop, altfel o las pe mai târziu (adică, de cele mai multe ori, baltă).

4.      Care a fost cea mai dragă carte/poveste pe care ai citit-o micuților tăi?
Dragă mie sau lor? Întreb asta pentru că există mereu diferenţe între preferinţele noastre. Fetiţei mele de 8 ani i-au păcut foarte mult  „Aventurile lui Habarnam”, „Micuţul Nicholas” şi „Cărţile cu Apolodor”, „Pe dos. Poezii cu prostii pentru copii” (acum se pregăteşte intens pentru seria „Jurnalul unui puşti”, pe care am lăsat-o intenţionat mai la urmă, pentru a nu se obisnui din start cu un stil de lectură prea facil), iar băieţelul meu vânează poveşti „cu roţi” (adică să fie neapărat cu şi despre orice se deplasează pe roţi, dincolo de care calitatea textului nu contează foarte tare). Însă ambii preferă cărţile mele… „Poveşti nemaipovestite”, cel mai recent volum al meu pentru copii (şi părinţi), e prima lor alegere de pe raft. Sunt sigură că sunt şi subiectivi, dar noi suntem foarte sinceri şi direcţi, aşa că mi-ar fi putut spune verde-n faţă un verdict negativ. Dacă lor le place, am trecut un test important.

5.      Ce au spus copiii tăi când au aflat că mama lor e scriitoare?
Au crescut văzându-mă cu preocupările ăstea neserioase, practic aşa m-au avut mereu în faţa ochilor, desenând şi scriind. Pe deasupra mă mai ocup şi de o altă treabă murdară; modelez, deci au o mamă care-şi mânjeşte adesea mâinile de lut.  Prin urmare, nu cred că activitatea mea e ceva ce-i dă pe spate, e firescul nostru.

6.      Din ce ai scris până acum, care poveste îți e mai aproape de suflet?
Una pe care n-a văzut-o, încă, nici un ochi de editor. Este o poveste rimată, în mare parte neversificată (pur şi simplu aşa a ieşit), extrem de atipică şi amuzantă, o tot citesc dimineaţă de dimineaţă încă de la finalul lui 2015, când credeam că e „gata”. De atunci a mai dospit un pic, a prins un contur care-mi place foarte tare … ce mai, o ştiu pe de rost. Tocmai pentru că-mi place atât de mult, sunt şi foarte pretenţioasă în privinţa ei, povestea asta merită nişte ilustraţii impecabile, aşa că îmi voi oferi cât timp voi avea nevoie pentru ea.

7.      Ce te inspiră atunci când scrii? Ai un ritual al scrierii? Nu știu... să scrii de mână ... să îți notezi personajele și o descriere schematică a lor, etc.
Descrierea schematică a personajelor o consider necesară doar în cazul romanelor (ştiu asta pentru că am început vreo câteva).
Revenind la poveştile pentru copii, îmi place ca scrisul să fie prima activitate din zi, aşa că se-ntâmplă de obicei dimineaţa, în bucătărie, cu o cană cât mai mare de cafea aproape de nări. Ideal ar fi ca toată lumea din casă să doarmă sau să fie plecată. În rest, notez pe te miri ce, iar notele mele sunt când desenate, când scrise. Mă inspiră ceea ce trăiesc.

8.      Citești literatură pentru copii? Te inspiri din cărțile de succes ale autorilor străini?
Citesc toate cărţile pe care le cumpăr pentru copiii mei, noroc că nu-s tocmai puţine. Altfel n-aş avea timp şi, în contextul actual, chiar nu există să-mi pot face timp pentru asta. Nu mă inspir de la nimeni, nici când vine vorba de scris, nici în cazul ilustraţiilor. Sunt prea mulţi care n-au identitate tocmai pentru că se tot „inspiră”. Spre exemplu, în ilustraţie, până nu de mult, a circulat virusul motivelor tradiţionale, apoi vegetale. Mă durea retina de la atâtea frunzuliţe drăguţe, dar fără consistenţă – cred că ăla a fost şi momentul în care n-am mai urmărit parcursul niciunui ilustrator, fie el român sau străin. În literatura pentru copii, aşijderea; mulţi încearcă să reinventeze un Harry Potter mai Harry Potter decât Harry Potter..
Uită-te în stânga, priveşte în dreapta, dar neapărat în sus şi-n jos, citeşte, joacă-te, călătoreşte, vizionează un film, simte o muzică, danseaz-o, cunoaşte oameni, deschide-ţi în poală albumul cu fotografii vechi… toate astea inspiră, viaţa însăşi inspiră, doar ea şi propriul filtru dau lumii creatori originali.


9.      Prin "Povești nemaipovestite" ai urmărit să corectezi anumite obiceiuri "greșite" ale unor copii (și nu numai!)?
„Poveşti nemaipovestite” nu e un soi de „Micul prinţ” care, chipurile, se adresează numai copiilor. Nu, intenţia mea vădită, clară, declarată este aceea de a mă adresa şi părinţilor.  „Obiceiurile” sunt, înainte de toate, pornite de la nişte prejudecăţi ale părinţilor, moştenite transgeneraţional. Ei, părinţii, sunt cei care trebuie să înţeleagă să nu-şi mai forţeze copiii să mănânce tot din farfurie (mesajul din „Familia Mănâncă-Tot”) sau să înceteze să le mai împartă acestora jocurile, jucăriile, culorile, preocupările în funcţie de gen („Harababura roz-albastră”). Copilul are în el toată informaţia corectă, nealterată, de la bun început. Corpul lui îi spune cât şi ce să mănânce, instinctul  îi spune că normal ar fi să se joace cu ceea ce îl atrage - noi, părinţii, le viciem pornirile naturale, sănătoase. În ceea ce priveşte copiii, poveştile mele pot doar să le amintească, în culori frumoase şi cu umor (sau cum altfel să li te adresezi? J ), ceea ce poate au pierdut, sub presiunea unei educaţii bazate pe anumite prejudecăţi care n-au făcut bine nimănui.

10.  Ce autori români de literatură pentru copii ți-au pătruns în suflet?
Au scris destul de sporadic pentru copii, însă, pentru atât cât au scris, în universul meu rămân geniali; Gellu Naum şi Marin Sorescu.

11.  Ce truc ai folosit pentru a le sădi copiilor tăi pofta pentru lectură?
Pur şi simplu le citesc. Nu mă folosesc de trucuri, deşi sunt de acord cu ele. În copilărie, chiar dacă în jurul meu s-a citit, mie părinţii mei nu mi-au citit şi, ghici ce, chiar şi acum, dacă ar fi după mine, jumătate de zi aş citi, jumătate aş desena, iar două ore, dis-de-dimineaţă, aş scrie. Iar asta nu de ieri - de azi, ci dintotdeauna. Cred că atracţia pentru lectură ţine mai curând de temperament, corelat cu răbdarea şi curiozitatea. Deci sunt alte calităţi care ar trebui dezvoltate pentru a aduce copilul, poate, cât mai aproape şi mai firesc de raftul cu cărţi.

12.  Te-ar interesa să facem un proiect (online, nu cred că ne permitem publicat) cu povești / poezii scrise de mame?
E nevoie aici de două ingrediente ca să iasă o treabă frumoasă; compatibilitate şi timp. Am primit mai multe propuneri de a ilustra poveştile altor autori însă, până în momentul de faţă, a rămas stabilit că eu cu mine mă înţeleg cel mai bine în duetul acesta poveste-ilustraţie. Aş ilustra poveştile semnate de altcineva doar dacă m-aş îndrăgosti de text (bineînţeles, în cazul în care mi-e contemporan, şi autorul ar trebui să simtă o compatibilitate cu stilul meu).
Am ilustrat recent un volum de poezii de dragoste (nu pentru copii) şi a fost un proiect pe care l-am îmbrăţişat pe loc, pentru că fiecare vers părea anume scris pentru creionul şi acuarelele mele.

13.  Lucrezi în paralel la mai multe proiecte?
Întotdeauna!

14.  Dacă ai tăi copii ți-ar spune într-o zi că vor să devină scriitori sau pictori, ce sfaturi le-ai oferi?
Aş face orice flip flap să-i determin să înţeleagă că trebuie să muncească foarte mult dar, culmea, fără să simtă că se spetesc. Dacă pot asta, înseamnă că şi-au ales exact drumul pentru care sunt croiţi. Se spune despre sportul de performanţă că presupune multe sacrificii, sunt sigură că aşa este. Eu cred că un artist bine format a investit  în dezvoltarea lui la fel de mult ca un sportiv de performanţă. E plină lumea de „artişti” care habar n-au să deseneze. Pe ai mei, de or apuca drumul artei, nu-i vreau aşa, doar conceptuali, cu nişte etape esenţiale arse rapid şi superficial. Cât despre scris, la bază stă cititul şi trăitul, dar aş recomanda şi un jurnal „de bord” în care să-şi permită să sfideze orice regulă de scriere.

15.  Mai crezi în Moș Crăciun? Dacă da, ce vrei să îți aducă anul acesta?
La şedinţa cu alţi inşi fabuloşi cu super-puteri, să pună magie mână de la mână pentru mine să-mi dilate timpul, ziua mea să dureze 48 de ore, pentru care, desigur, să am şi energia necesară. Vreau să fac multe lucruri, pentru care nu găsesc timp. Mai am o dorinţă arzătoare, dar asta, dacă nu e cu supărare, o să rămână între mine şi Moş Crăciun. Deci, da, cred în el. Trebuie. Am copii! J


 MULȚUMESC MULT PENTRU TIMPUL ACORDAT.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

"Azarys si Regatul Scorpionilor de Foc" - recenzie

Claudia Muntean sau Klaudia Muntean cum se semneaza

A scos recent cartea „Azarys și Regatul Scorpionilor de Foc”. Este foarte frumoasă! Grafică minunată, text minunat, plin de înțelepciune și mister, personaje precum: Azarys, un șarpe de aur, Azad, bătrânul vindecător și tatăl pământean al lui Azarys, Akshara (care este personaj și în prima carte a Claudiei, „Visul Aksharei”), pasărea cameleon, Zeul Nerys , Zeul Solar, Fluturele - Ceas (multe dintre ele personaje în jocul de scriere creativă) te poartă într-o lume mirifică, în Munții Kundalos, în alte timpuri. Deși personajele sunt "înfricoșătoare" la prima vedere, povestea este foarte pașnică. 




  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

POT câștigător de CG


POT câștigător
        In vremuri nu foarte indepărtate, trăiau intr-un castel cu aripi, doi frați vitregi pe numele lor: NU POT și POT. După cum vă puteți imagina, NU POT era leneș, morocănos și nu avea mulți prieteni. Bondarul și leneșul erau singurii care îl vizitau. POT era harnic, sociabil și foarte vesel. Avea prieteni în întreaga lume.
      Struțul ajunse să îl întâlnească pe NU POT. 
- Hei pasăre gigant, nu vrei să fim prieteni? Tu nu poți zbura, așadar mi te asemeni.
- Îmi pare rău că te dezamăgesc! Eu nu sunt o bună zburătoare, dar alerg foarte repede. Nu am de ce să mă împrietenesc cu tine, un băiat tânăr, cu o mulțime de vise și de dorințe, care preferă să își țină brațele și mintea ocupate cu "NU POT", rosti struțul.
-Ah! Câtă teorie de trei lei. Nu îmi doresc un curs despre gândirea pozitivă!, strigă iritat NU POT.
-Atunci, urcă-te pe spinarea mea și te voi plimba prin împrejurimi.
- Nu pot!, grăi băiatul.
- Scuze! Am uitat! La revedere! O viață minunată îți doresc!, "cu toate că va fi extrem de plictisitoare" își spuse pentru sine pasărea.
     În tot acest timp, fratele POT își făcea noi prieteni, citea, învăța și încerca o mulțime de lucruri interesante, atractive și foarte utile. 
      Un păianjen a coborât în fața lui POT și l-a întrebat:
- Tinere, mă poți ajuta să îmi țes pânza mai repede?
- Nu știu sigur, dar încerc! Te ajut cu plăcere!, răspunse zâmbind POT.
     Păianjenul inteligent, l-a rugat pe POT să țină degetele întinse și răsfirate, iar degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă să prindă firul aproape invizibil, dar foarte lipicios și elastic. Băiatul nu s-a împotrivit. A urmat instrucțiile cu mare bucurie și atenție sporită. Artropoda și-a țesut o frumusețe de pânză strălucitoare, cum nu se mai văzuse pe Pământ.
- Este minunată această pânză! Îți mulțumesc că mi-ai oferit șansa de a participa la acest proces atât de interesant! Nu știam că există reguli bine stabilite pentru a țese o pânză.
- Băiete, eu îți mulțumesc. A fost un test pentru verificarea bunătății, răbdării și disponibilității tale, grăi blând și apăsat păianjenul.
- Hei, frate Pot, pe unde ai umblat? De când te caut! Nu pot nici să mai vorbesc!, strigă istovit NU POT.
- Frate, încearcă să elimini din vocabular cuvântul NU. Măcar încearcă! Fii optimist! Străduiește-te să riști, să testezi activități noi. Ai să vezi ce plăcut este! 
    Păianjenul a aplicat testul voinței și lui NU POT. Inițial deschise gura pentru a pronunța NU, dar s-a răzgândit imediat.
- Bine păianjene! Mă străduiesc să te ajut, dar nu promit nimic reușita. Ne-am înțeles? 
- Sigur băiete! Încercăm, rosti păianjenul.
     Nu o să vă vină a crede, dar băiatul NU POT a reușit să îl ajute la țeserea pânzei pe păianjenul prietenos.
- Am reușit! Am reușit?, se tot minuna băiatul.
- Da! Ai re-u-șit!, grăi fratele său.
- Bineînțeles că ai reușit! Important este să vrei, să încerci și să nu renunți la cel mai mic obstacol, adăugă păianjenul. 
- Ar fi bine să îi mărturisești cine ești!, spuse POT.
- Eu sunt Magicianul Înțelept și v-am dat un test. Acela al voinței și al bunătății! L-ați trecut cu brio amândoi, așadar, de acum te vei numi Sigur POT. Ce părere ai?
- Mulțumesc din suflet. Mulțumesc mult de tot. Acum voi avea mai multă încredere în mine și îmi voi face mai mulți prieteni! exclamă fericit și zâmbitor SIGUR POT.
     Fratele său l-a îmbrațișat și au pornit, ținându-se pe după umeri, spre castelul zburător, situat pe culmile celui mai înalt munte din ținut. 
     Voința, perseverența, pasiunea și optimismul nu i-au mai părăsit niciodată pe cei doi frați, care și-au îndeplinit multe dorințe de la întâlnirea cu Magicianul.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Povestea familiei Hapciu de CG (partea a doua)


      
Povestea familiei Hapciu 
de CG (partea a doua)


  Toamna sosise cu drepturi depline: vânticel neprietenos, ploaie care pătrundea adânc prin haine, curioasă să afle tainele sufletului, raze de soare care mângâiau chipuri cu blândețe, știind că își vor lua rămas bun cât de curând. Umbrela devenise un accesoriu obligatoriu. O jachetă fără buzunare în care mâinele să își găsească culcuș când vântul sau picăturile rebele de ploaie le dădeau de furcă, nu avea ce căuta în garderoba de toamnă. Așadar, buzunarele adânci, încăpătoare - și pentru o colecție impresionantă de  nuci, castane și ghinde - erau extrem de necesare, nicidecum un moft.
         Călin a pornit spre școală, îmbrăcat corespunzător și cu doua pachete de batiste de hârtie. Privind un stol de cocori ce zburau spre Africa, o rază caldă și pusă pe glume i-a mângâiat nasul. 
- Hapciu, hapciu, hapciu!, a strănutat băiatul, punând mâna la nas și la gură. 
- Sănătate și noroc, băiete!, rosti un bunic care își plimba nepoțelul.
- Mulțumesc mult, domnule! 
       Între timp, Călin scosese un pachet de batiste, a luat o batistă și a suflat nasul. Familia Hapciu a fost deranjată.
- Off! Ce bine dormeam!, rosti domnul Hapciu. 
- Dragule, ar trebui să te obișnuiești! A sosit toamna. Vremea este capricioasă și vom fi des deranjați, a venit cu un răspuns clar doamna Hapciu.
       Vântul ursuz, care își luase înfățișarea unui dragon, cu solzi mari și groși, cu șapte capete cu guri uriașe din care ieșeau limbi de flăcări, l-a ridicat pe Călin foarte sus. Acesta era aproape de nori, speriat, mișcându-și cu putere picioarele.
-Dă-mi drumul! Lasă-mă jos! Cu ce drept mă răpești?, striga vehement băiatul.
- Vreau batistele! Vreau să adun toate batistele din lume!, urlă dragonul. 
   Călin și-a astupat urechile cu dosul palmelor.
- Poftim! Dar să știi că nu sunt nici gustoase, nici nu țin de foame.
    Dragonul a înghițit dintr-o suflare batistele, apoi, cunoscând mirosul, a mâncat toate șevețelele și batistele din țară. Ba mai mult decât atât! A halit toate fabricile care realizau aceste produse. 
      Călin era trist și dezamăgit. Se simțea vinovat de acest incident. 
      Din cauza frigului, oamenii au început să strănutr foarte des.
    Într-o seară, pe la sfârșitul lui septembrie, familia Hapciu a fost inundată. Dat fiind că nu mai existau batiste care să absoarbă apa și mucusul,  au fost duși de val în exteriorul nasului. 
- Vai! Ce nenorocire!, strigă mama Hapciu.
- Ce ne facem acum?, rosti tatăl Hapciu.
- Nu vom putea trăi fără condițiile din Nas!, adăuga fiica Hapciu.
-Suntem ruinați! Vom dispărea din această lume!, exclamă speriat fiul Hapciu. 
        Toat lumea strănuta. Fiecare Nas își avea propria familie Hapciu, care a fost inundată de valul imens de apă și mucus produs de temperaturile scăzute. Ploile interminabile veneau ca niște plase pentru pescuit. De abia se întrezărea forma copacilor și a caselor prin ochiurile de ploaie.
          Călin își frământa mâinile și încerca să găsească o soluție rapidă pentru salvarea oamenilor. 
- Îngerii solari te pot ajuta!, se auzi o voce misterioasă.
- Poftim? 
- Aici. Uite-mă aici! Sunt Magicianul din povești, răsună glasul dintre copertele unei cărți groase și vechi din biblioteca lui Călin. 
- Cum să îi găsesc? Unde trebuie să merg? Fac orice, numai să salvez oamenii, să refac orașul.
- Va fi nevoie să înveți această incantație și să o repeți de trei ori pe zi: dimineața înainte de răsăritul soarelui, la prânz după ce te asiguri că dragonul a adormit și sforăie puternic și seara până la apariția primei stele.
-Așa voi face! 
- Perfect! Iată incantația:
  Armata Îngerilor Solari sosește,
  Până cocoșul se trezește
  Și steaua strălucește.
   Cât ai zice pește
   Și dragonul clipește. 
   Armata Îngerilor Solari sosește
   Până numeri la trei
   Și faci un mujdei
   Pentru purceluși rotofei.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Poveste despre nemulţumire de Claudia Groza

Poveste despre nemulţumire
de Claudia Groza


Livada răsuna de cântecele păsărilor, de  zumzetul insectelor şi de foşnetul frunzelor atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei. O fetiţă vorbea cu vrăbiile în luna lui gustar şi îşi arăta albeaţa dinţilor. Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea răsfăţată.
- Mi-aş dori atât de mult să pot zbura asemeni vouă! şopti copila.
- Nu e atât de greu, dar te vei zgâria de crengile arborilor, de piscurile munţilor. Apoi află că va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt atât de darnici. Tu, de exemplu, când ai lăsat ultima oară firimituri la fereastră? grăi o vrăbiuţă guralivă şi veselă.
- Într-adevăr a trecut ceva vreme de când am făcut acest gest. Voi fi mai atentă de acum încolo, îngăimă fetiţa.
Dintre straturile cu legume, aşezate cu migală printre pomii fructiferi,  se auzi timid o şoaptă.
-         Cât mi-aş dori să fiu un gogoşar!
Dând frunzele la o parte, copila a descoperit un ardei gras, galben, frumos, dar foarte trist. Broboane de lacrimi se prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea prins pe tulpină spre pământ.
-         Dar şi tu eşti gustos şi frumos, cu multe vitamine.
Ardeiul nu a răspuns. Doar ofta şi iar ofta.
- Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi să mă rostogolesc, să fiu mângâiat şi îmbrăţişat de copii.
Întorcând capul în direcţia de unde veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:
- Hei, un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti atât de colorat: verde închis la exterior, misterios, şi roşu aprins îm interior, şi dulce, şi gustos. Nu înţeleg de ce nu eşti fericit, zău aşa!
Pepenele ofta şi iar ofta.
- Cât mi-aş dori să fiu creangă, să văd împrejurimile.
- Cine o vorbi acum? se întreba micuţa.
- Eu, rădăcina acestui arbore. M-am săturat să fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu insectele şi viermii.
- Dar eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu, arborii nu ar mai creşte, nu ar mai face fructe.
Rădăcina ofta şi iar ofta.
- Ba şi eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o ramură. Nu mai vreau să stau în soare, să ascult mereu gălăgia păsărilor.
- Dar tu susţii frunzele care hrănesc vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este cazul să te plângi.
Ramura ofta şi iar ofta.
- De câte ori am visat, stând în cutia mea,  să fiu un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi voce puternică o  vioară rezemată de tulpina unui gutui.
- Tu vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus nimic, niciodată.
- Ei, ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la contrabas.
Vioara ofta şi iar ofta.
Ameţită şi obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila s-a aşezat pe rădăcinile bătrâne şi groase ale unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi precum nişte creioane ascuţite, un evantai realizat din lemn de bambus. În timp ce îşi făcea vânt, auzi un scâncet:
- Oare voi fi vreodată acordeon?
- Asta e prea de tot. Ce se întâmplă de toată lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun că nu am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole, deşi am împlinit 7 ani?!
Pe neaşteptate, vântul a căpătat înfăţişarea unui zmeu, şi a început să sufle puternic peste livadă, peste casele din împrejurimi, peste dealurile rotunjite.
Fetiţa s-a făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura mărului pe rădăcinile căruia se odihnise.
- Am să rezolv eu aceste nemulţumiri. Să învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă zmeul.
Pe negândite sau cât ai putea spune “peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost luată pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a plutit câteva minute în aer, apoi s-a agăţat de crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.
Ardeiul gras, s-a micşorat, s-a umflat, transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules pentru a-l pune la murat pentru iarna lungă ce urma să sosească în câteva luni.
- Mai vreţi? Vă arat eu vouă nemulţumiri, râdea zmeul cu gura până la urechi, zguduind pământul.
Pepenele a fost colorat de razele soarelui în multe colori. A devenit o minge. Un băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma ghimpată ce împrejmuia livada, s-a spart. Un fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit.
Rădăcina, tot tânjind după soare a ieşit din pământ. Ramurile au fost trântite pe sol, aşa cum îşi doreau. Pomul s-a uscat, nemaivând apă.
Vioara a început să crească şi tot a crescut până ce corzile au cedat, şi     s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.
Dintr-o dată, evantaiul se întindea şi se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare cută scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria îl cucerise rapid. Părea că reuşise să îşi împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a cedat şi s-a rupt în multe bucăţi.
- Acum sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi că alţii sunt mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat! Fiecare obiect, vieţuitoare, om are un rol important pe pământ.
- Te roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici, striga cât putea micuţa, destul de speriată.
- De data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse zmeul.
- Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi ceri, răspunse copila cu lacrimi în ochi.
- Să povesteşti prietenilor tăi despre expresia “fii tu însuţi/însăţi”.
- Cu mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce tremurândă fetiţa.
Din acea zi, fiecare obiect, plantă, vieţuitoare, om a învăţat că nu e bine să tânjească să fie altceva.
Există o poveste în tot ce ne înconjoară.
- Chiar şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie, şopti fetiţa?
- Chiar şi în ele… dar despre povestea lor, cât de curând, afirmă vântul, mângâindu-i blând creştetul.
Luna a zâmbit, suflând linişte şi vise frumoase peste copila cât păstaia de fasole.

-         Vei creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace. Somn  uşor!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

FURIA de Claudia Groza

FURIA
de Claudia Groza

Emoțiile călătoresc pretutindeni. Bucuria, Fericirea, Frica și Furia vizitează oamenii pentru a-i învăța să fie buni, puternici, curajoși.
Ema este o fetiță gingașă, talentată și foarte isteață. Pictează extrem de frumos.Se pregătește pentru o expoziție de pictură la Palatul Copiilor. Fetița iubește animalele și are mulți prieteni. Bunătatea și Fericirea sunt prietenele ei secrete.
-Bună dimineața, micuțo! Ce planuri ai pentru azi?, rosti Bunătatea.
- Bună dimineața!, spuse Ema și o îmbrățișă pe Bunătate. Astăzi îmi ajut o colegă să își refacă unele desene pentru portofoliu.
- Minunat! Așadar toată lumea va fi fericită, se auzi o voce veselă.
- Bună dimineața, Fericireeeee!, au strigat în cor Ema și Bunătatea.
Cele trei prietene au servit micul dejun în liniște, cu zâmbetul pe chip. Se anunța o zi calmă, cu bucurii și fericire.
-          Bună Lia! Ești pregătită pentru o muncă de un adevărat pictor?, grăi Ema.
- Sincer sunt puțin cam obosită. Aseară m-am înfuriat rău de tot când mi-am amintit cum vântul mi-a desfăcut pur și simplu dosarul și mi-a purtat desenele prin ploaie. Era și amuzant, Ema. Parcă dansau planșele.
- Lia, se va rezolva! Orice problem are o soluție. Ce bine că nu cunosc această emoție: Furia.
Nu mă cunoști, dar în această după-amiază vom face cunoștință”!, murmură Furia.
Cu drag și veselie Ema i-a desenat toate planșele distruse de ploaie. Lia este talentată și ea, dar oboseala și supărarea au făcut-o să nu se mai poată concentra pe desen. La final, Ema i-arătat lucrările prietenei sale.
- Ce părere ai? Îți plac? Sunt reușite?
- Sunt supeeerbe! Îți mulțumesc Ema pentru răbdarea și bunătatea ta. Nu mulți ar face asta, crede-mă.
            Cele două fete s-au îmbrățișat, apoi a plecat fiecare la casa ei. Ajunsă acasă, Ema s- schimbat și a vrut să se apuce de rezolvarea temelor. Nu a fost atentă și a vărsat paharul cu apă chiar pe caietul de matematică cu tema rezolvată. Dintr-o dată a început să țipe, să arunce cu penarul, cărțile și caietele prin încăpere.
- Nu se poate așa ceva! Nu mai pot! Sunt obosită și nu mai timp să rezolv tema!
            Furia privea acest spectacol și râdea.
- Credeai că tu nu mă vei cunoaște niciodată și îmi vei rezista! Privește-te!, rosti Furia, întinzându-i fetițeo oglindă.
            Ema a privit. A căzut în capcana Furiei. Nu se putea așa ceva!
- Fir-ar să fie! A fost o capcană! Este prima și ultima când mă las păcălită!, murmură Ema.
- Da, da! Acesta este numai începutul, zise Furia.
            Însă Ema s-a întâlnit rapid cu prietenele ei Bunătatea și Fericirea și le-a povestit cum a căzut în mrejele Furiei.
- Off! Draga noastră, trebuie să fii fermă și să nu te lași influențată de domnișoara Furie. Pe cât este de elegantă, pe atât este de urâtă. Și te transform și pe tine într-o persoană urâtă, spuse Bunătatea tristă.
- Te-a pus să te privești în oglindă?, întrebă Fericirea.
- Da! M-am privit în oglidă, șopti Ema.
- Și ți-a plăcut ce ai văzut?, adăugă Bunătatea.
- Sincer? Nici nu m-am recunoscut, spuse Ema foarte supărată.
- De fiecare dată când simți prezența Furiei prin preajmă, respiră și amintește-ți de imaginea ta în oglindă, rosti Bunătatea.
- Sau vizualizează un câine furios! Cum te simți?, murmură Fericirea dându-i Emei părul pe spate.
- Îmi este teamă!, răspunse Ema.
- Vezi? Aceași teamă o simt și cei din jurul tău când ești furioasă. Îi poți răni fie cu un obiect aruncat, fie cu vreun cuvânt dur care îi poate jigni, spuse Bunătatea.
- Știam că mă pot baza pe ajutorul vostru.De aceea v-am și chemat. Vă mulțumesc mult! Am să ignor prezența Furiei.
            Furia a plecat din casa Emei și nu a mai vizitat-o niciodată. A înțeles că este o fată bună, veselă, fericită și nu pierde timp înfuriindu-se. Bunătatea și Fericirea sunt mândre că au o astfel de prietenă, care nu se lasă influențată de emoții negative.
            Dragi copii, când simțiți Furia în preajma voastră respirați, numărați până la zece și gândiți-vă că aceasta vă transformă în adevărați monștri dacă o lăsați să  vă influențeze.

            Furia a hotărât să îi viziteze numai pe copiii fricoși.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină