Natura, fiinţele şi anotimpurile de Claudia Groza

Natura, fiinţele şi anotimpurile

          Primul ghiocel a ieşit învingător de sub zăpada îngheţată, ca şi cum ar vrea să ne dea o lecţie de supravieţuire. Noi oamenii, cu mic cu mare, am învăţat doar să ne plângem, şi să spunem că nu putem sau că ne este foarte greu.
          Când îl priveşti şi observi cât este de firav, mai că l-ai lua în mâini, l-ai săruta să-i dai căldură şi să îi oferi siguranţă.
Primăvara îşi intră încet încet în drepturi. Soarele câştigă lupta cu gerul şi cu Baba Dochia, convinsă să-şi dezbrace cojoacele, unul câte unul, lepădând totodată şi răutăţile. Mugurii, mângaiaţi cu grijă şi multă dragoste de razele blânde şi jucăuşe ale soarelui, se desfac fericiţi, plini de dorinţă şi de dor de lumină, de viaţă. În curând, din ei iau naştere flori. Suntem învăluiţi de un şal, care are toate culorile curcubeului. 
Timpul aleargă rapid, precum degetele pe clapele unui pian, când se cântă o melodie ritmată. Secundele se condesează, şi formează minutele. Acestea, sunt uneori vesele, alteori triste şi îngândurate, adesea vrăjite şi îndrăgostite, dar când se plictisesc de gaşca minutelor, migrează spre ore. Unele ore sunt firave, calde şi pufoase, altele sunt ursuze. Cu toate acestea, ele se prind în hore şi dansează, până cănd trec zile, apoi săptămânile strînse la un loc şi preschimbate în luni. Lunile desemeneazăa notimpurile şi condiţţile meteo se modifică.
- Mi-aş dori să am aripi viu colorate precum ale tale! bâigui timid o albină.
- Nu ai idée cât eşti de norocoasă, de apreciată pentru hărnicia ta.
- Uneori şi eu aş vrea să fiu asemenea vouă, să zbor din floare în floare, să mă bucur de culori şi parfum, ciripi o privighetoare.
- Nu ai habar câte fiinţe şi-ar dori să ofere lumii trilurile tale. Mereu şi mereu ne-am dori altceva în loc să ne bucurăm de ce putem oferi. Aveţi grijă căci dorinţele sunt bune, dar şi rele. Se pot adeveri şi să constatăm că nu avem nevoie de ele, răspunse fluturele care tocmai fusese admirat.
Într-o dimineaţă de vară târzie, un vierme mic a ieşit dintr-un măr.
- De ce eşti atât de abătut?, îl întrebă mama.
- Uneori, mi-ar plăcea să fiu şi eu util, precum prietenii mei, viermii de mătase.
- Dragule, dar ia gândeşte-te: ei se hrănesc cu frunze de dud, pe când noi ne bucurăm de dulceaţa fructelor. Ei stau închişi în încăperi şi nu pot vedea şi simţi căldura soarelui.
- Da, poate ar fi fost mai bine să fiu o larvă şi să ma preschimb într-un future viu colorat, să zbor din floare în floare, unde vreau eu.
- Gândeşte-te că fluturii trăesc foarte puţin, iar dacă sunt atinşi pe aripi, nu mai pot zbura şi mor. Cred că fiecare avem farmecul nostru. Nu putem fi totţi fumosşi, talentaţi, plăcuţi, aplaudaţi, dar ştiu că fiecare fiinţă are un rost pe pământ.
- Eşti minunată mama, şopti viermele şi îşi îmbrăţişă mama.
*
Viaţa este frumoasă dacă e trăită în armonie şi echilibru…

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Călătoria într-un sat de Claudia Groza

Călătoria într-un sat
            Stelele prinse ca o dantelă de marginea cerului, dispăreau una câte una. Luna se îndura cu greu să părăsească mantia albăstruie, aşa că, doar îşi schimba culoare din galben în argintiu, şi aştepta mândrul soare să apară pe seninul cerului. Se anunţa o caldă şi frumoasă zi de vară.
          Doi copii din Anglia, Tom şi Liz - care de acum aşteptau nerăbdători să cunoască locuri şi oameni noi -, se plimbau cu al lor balon strălucitor în razele soarelui peste un superb sat de munte.
- Câtă verdeaţă! Ce miros diafan vine! Ce case frumoase! Parcă ar fi desenate, aşa cum am văzut în cărţile de poveşti.
- Vrei să poposim, micuţo? întrebă balonul.
- Dacă ai vrea, tare m-aş bucura!
Cu o grijă sporită, balonul priveşte terenul de aterizare, astfel încât să nu sufere vreun accident, ce ar fi întrerupt povestea călătoriei aici şi acum. Toate bune şi frumoase. Aterizarea a avut succesul aşteptat, iar copiii au coborât nevătămaţi.
Tom şi Liz au luat-o la fugă pe covorul verde-smarald pentru a-şi dezmorţi picioarele, adulmecând cu nesaţ prospeţimea ierbii ce plutea în aburii aerului proaspăt al dimineţii. Zărind o căpiţă proaspătă, fetiţa zglobie nu a stat mult pe gânduri şi s-a aruncat cât era de lungă.
- Hei, nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să distrugi munca de câteva ore bune a unui biet bunic?
- Bună dimineaţa. Iertaţi-mă vă rog! Miroase atât de bine şi este atât de moale, încât mi s-a părut de-a dreptul irezistibilă. Sunt plecată de câteva zile de acasă. Recunosc că mi-e dor de părinţi.
Lacrimi mari, cristaline şi repezi, au început să curgă pe obrajii îmbujoraţi de la alergat ai copilei.
- Încetează Liz. Ne vom descurca, şopti Tom, întinzând mâna surorii lui.
- Biata copilă! Dar poftiţi de vă jucaţi şi vă ospătaţi cum se cuvine cu ai mei nepoţi, spuse bătrânul milos, arătând un zâmbet blând şi larg cât toată faţa lui osoasă, brăzdată de riduri adânci, săpate de timp.
- Mulţumesc, mulţumesc, strigă cu glas voios micuţa.
La câţiva metri, se vedea o casă frumoasă, de ţară, cu ţigle roşii, ferestre mari şi perdele croşetate. Uşa era întredeschisă, iar în prag stăteau o fetiţă şi un baieţel, care aruncau, pe rând, un zar mare şi colorat.
- Bună dimineaţa, dragii bunicului. Iată, v-am găsit parteneri de joacă. Sunt de nădejde, căci au ce vă povesti! Dar înainte de asta, haideţi să vă ungeţi gurile cu bunătăţile pe care vi le-am pregătit de cu zori.
Copiii fac prezentările şi pornesc spre foişor.
- Şi cum aţi zburat cu balonul?
- Nu v-a fost teamă?
- De cât timp călătoriţi?
- Nu zburăm de mult. Căutăm nişte prieteni din România. Am venit să-i vizităm, însă ne-am rătăcit, spuse Tom.
- Încearcă să foloseşti telefonul mobil pentru a stabili coordonatele, rosti Liz.
- Nu se poate aici. Nu este semnal sau nu ştiu ce se întâmplă, dar este nefuncţional telefonul. Nu pot accesa internetul.
Copiii se uitau miraţi unul spre altul. Liz a sesizat acest lucru.
- Ce s-a întâmplat?
- Ne puteţi explica şi nouă ce este telefonul mobil?
- Dar internetul? completă fetiţa.
Tom interveni, oarecum mirat.
- Internetul este un serviciu care îţi oferă răspunsul la orice întrebare. Este ca un înţelept al lumii, un atotştiutor. Iar telefonul mobil, este acest aparat – şi Tom scoase din buzunar telefonul -, prin care poţi comunica la orice distanţă cu cei dragi.
- Noi nu avem acces la aşa ceva. Suntem prea săraci, spuse Avram, băiatul cu obraji pufoşi întâlnit în ograda bătrânului.
După masa copioasă, copiii au asistat la mulsul caprelor, la prepararea brânzeturilor, apoi s-au jucat în iarbă întreaga după-amiază, au alergat cu iezii şi    l-au ajutat pe bunic să planteze flori şi legume.
- Ar trebui să pornim în căutarea prietenilor, rosti Tom.
- Am să vă ajut eu, răspunse bătrânul. Dar ar fi bine să pornim la drum mâine în zori.
- Cum credeţi. Vă mulţumim, îngăimă Liz.
- Cum putem să vă răsplătim pentru bunătatea dumneavoastră?
Bătrânul tăcea. El nu avea nevoie de nimic, însă nepoţii lui, Avram şi Ana duceau lipsă de multe. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Liz strigă:
- Am găsit! Le vom da nepoţilor cărţile, pixurile şi caietele pe care le avem cu noi. La întoarcere ne vom juca împreună.
- Că bine le gândeşti tu, copilă dragă, răspunse uşurat bătrânul, în timp ce nepoţii zâmbeau fericiţi.
Noaptea cobora liniştită, şi aşternea stele pe cerul ca cerneala. Sunetul greierilor acoperea liniştea satului.
*
Era o dimineaţă răcoroasă. Soarele se ridica semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se plimba timid printre frunze. O rază s-a furişat printre nori. Era atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curioşi erau Tom şi Liz să îşi întâlnească prietenii.
Chiar dacă somnul nu se dezlipea cu una cu două de gene, cei doi copii erau pregătiţi să pornească în căutarea locuinţei unchiului lor.
- Aţi spus că prietenii voştri locuiesc în apropiere?
- Da, aşa ne-am notat: satul Horei, lângă hipodrom. Radu şi Ilona Coresi.
- Ştiu sigur unde locuiesc. Tatăl lor este primarul satului. Oameni deosebiţi, într-adevăr, adăugă bătrânul.
Cu merinde pentru drum, au pornit spre satul învecinat, unde locuiau prietenii copiilor. Drumul era destul de lung, însă într-o companie plăcută, nici nu se simte când trece timpul şi distanţa.
- Ce vă mână aşa aprig la prietenii voştri?
- Vrem să-i ajutăm la noua lor invenţie, afirmă Liz.
- Dar sunt oameni şcoliţi în sat, care ar putea să-i ajute, se miră bătrânul.
- Este un proiect de-al nostru. Vedem la faţa locului cum stau lucrurile.
În depărtare se zărea o casă modestă, cu gard înalt de lemn. Se auzea un zgomot puternic.
- Clar vă sunt prietenii, care meşteresc la avion. Vă las acum şi cu mare drag, vă aştept la întoarcere cu un pahar plin cu lapte proaspăt şi puţină joacă, îngăimă bătrânul.
- Cu mare bucurie, răspunseră copiii, agăţându-se de gâtul bătrânului.
- Hei, este cineva acasă, strigară în cor Liz şi Tom.
- Hei! Aţi ajuns! Radu şi Ilona îşi îmbrăţişară prietenii. Credeam că nu mai veniţi!
- Am avut peripeţii, nu glumă.  Cum merge treaba? întrebă Tom.
- Dragul meu, m-am împotmolit. S-a defectat ceva la motor. Nu-i dau de cap, iar problema este că i-am promis tatălui că voi pilota la sărbătoarea satului, care se apropie.
- Sigur defecţiunea nu este la elice? Este strâmbă, spuse Liz, care analiza de mult avionul din hambar.
- Tom, crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare?
- Bineînţeles că poţi, ţi-am adus calculele.
- Eu îmi păstrez ideea. Defecţiunea este din cauza elicei, şopti Liz.
- Vom face altă elice, la fierarul satului, răspunse Radu apropiindu-se de avion, păzit cu străşnicie de Liz.
*
Cu emoţii ce le colorau obrajii în roşu aprins, Radu împreună cu prietenii săi s-au prezentat în faţa părinţilor.
- Venim cu veşti bune, tata.
- Să le aud, zise acesta, ridicând privirea din ziarul pe care îl studia cu atenţie.
- Prietenii mei m-au ajutat şi am reperat avionul. Este pregătit pentru sărbătoare.
- Mare bucurie. Vestea merită sărbătorită. Aşadar, la masă, dragii mei.
*
Cu mic, cu mare, satul s-a adunat pentru marea sărbătoare. Îmbrăcaţi în costume de epocă, veseli şi nerăbdători să vadă spectacolul, se salutau unii pe alţii. Liz şi Tom erau fericiţi. Se uitau insistent după Avram şi Ana.
- Hei. Aici suntem, strigă Liz, zărindu-i. Ce bine că aţi venit. Avem o surpriză pentru voi.
Din alt colţ, Tom venea însoţit de prietenii lor, Radu şi Ilona Coresi.
- Prieteni, ei sunt cei doi copii minunaţi despre care v-am povestit.
Copiii şi-au dat mâna. În curând a început spectacolul.
Avionul pilotat de Radu survola înălţimile. Domnul Coresi, precum şi sătenii erau încântaţi de reuşita băiatului. Au urmat dansuri şi ospăţul mult aşteptat.
Jocul şi copilăria sunt frumoase oriunde şi în orice condiţii”, gândi Tom.
- Întotdeauna ai ce învăţa de la cei din jurul tău, bogaţi sau săraci, completă Liz fericită.

Pe cer, flutura un banner pe care scria: „Nu uita niciodată: visele se pot îndeplini.  Bucură-te  de copilărie, de joacă şi de joc. Călătoreşte şi învaţă de la ape, vânt, fluturi, nori, plante.”

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Lumea insectelor de Claudia Groza

Lumea insectelor

Dimineata tarzie de aprilie. Ea se grabea sa isi faca un sandwich pentru la scoala.
-Asta asa sa nu mai spuna nimeni nimic, sa ma lase cu rautatile lor... "iar nu ti-ai adus si tu de mancare; dar chiar nu ai ce?" ofta Isabela si deschise usa frigiderului.
-Credeam ca nu te mai trezesti...
-Cine-i acolo? Isabela aprinse repede lumina.
-Ei, hai nu te speria asa. Sunt eu... ma cunosti, doar ca mi-a fost jena sa ma prezint. My name is John. Ha ha ha.
-Ihhh... esti un gandac. Papucul, unde e papucul... striga agitata Isabela.
-Off... nu stiu de ce faci atata caz si galagie. Nu ti-am facut nimic, ba chiar am si glumit, sa-ti inseninez ziua. Dar, asta e... voi oamenii, nu aveti suflet... tot ce nu va place distrugeti. Repede papucul! Off, te las, si totusi, iti doresc o zi senina, cu multe bucurii.
-Imi... imi pare rau, spuse Isabela, dar gandacul disparuse. Ia-l de unde nu-i. Mereu fac nefacute. Acum, sper sa imi mearga bine la scoala, sa nu fac vreo boacana.
Isi impaturi sandwich-ul intr-un servetel, se imbraca rapid cu hainele pregatite de cu seara, isi lua geanta si pleca. Zambetul ce-i marginea buzele era destul de trist, dar era acolo: "My name is John"... off... pana si gazele au umor.
Pe aleea ce ducea spre scoala, copacii si-au imbracat armura colorata in alb, roz pal si bleu de-abia sesizabil si au devenit adapost pentru pasarile care incanta urechile oamenilor ce nu au insa timp sa se bucure de asa ceva. Boarea primaverii se simte in vazduh.
De unde de neunde, apare un bondar.
Sunt asa ciudati... parca nu ar fi insecte. Sunt grasi si fac exceptie de la grupul lor. Ha ha ha.
-Unde mergi asa grabita?
-La scoala, nu vreau sa intarzi.
-L-ai vazut cumva pe John azi? intreba bondarul, timid.
-Hei, ia stai asa. De unde stii tu de John?
-Eee… este o poveste veche, nu cred ca ai timp sa ti-o destainui acum cu lux de amanunte. Era tare necajit ieri ca nu a mancat de cateva zile. L-ai vazut azi, asadar? Nu mai ocoli raspunsul.
-Ahhh... deci era nemancat saracul, se auzi vocea Isabelei. Da, l-am vazut azi si l-am amenintat cu papucul. Mi-e teama de gandacii de bucatarie. Plus ca, la noi in bucatarie nu prea au existat.
-Lasa, il gasesc zilele astea prin parc si gasim noi o solutie. Exista soluti pentru orice, nu? Ahh... sa nu uit. Eu sunt Brus. Asta asa, daca intreaba John de mine. Ha ha ha.
Bondarul s-a intors spre dreapta si a disparut intr-un tufis.
"Am gresit. Pana la urma sunt animale si ele, asa mici, urate, nevinovate. Au si ele rostul lor pe Pamant, altfel nu isi pierdea Dumnezeu timpul  cu crearea lor. Ce ma costa sa arunc o firimitura pe jos. Da... asa este, le dai un deget si iti iau toata mana. Maine poimaine ma trezeam cu tot neamul John pe capul meu... si scoate Isabel camasa pe unde mai poti. Am sa-l scot in curte daca il mai gasesc dupa amiaza pe John si il voi hrani" gandea intens Isabela.
-Hei, unde ti-e gandul?
Era colega ei de scoala, Betty. O fata atat de vesela si zglobie, parca manca in fiecare dimineata ardei iute. Nu statea o secunda locului. te obosea adesea cu energia ei, care nu era indreptata spre ceva util.
-Ei, buna dimineata! Mi-am lasat gandul la un mic prieten cunoscut asa pe nepusa masa, la prima ora, zambi Isabela si o imbratisa pe a sa colega.
Ore frumoase, interesante, cu jocuri instructive si captivante, de cunoastere a propriului eu. Isabela ardea de nerabdare sa ajunga acasa. Se simtea atat de vinovata vis- a -vis de John... bine ca a fost rapid si a disparut din fata papucului ridicat cu viteza - se pare ca el a fost mult mai rapid.
"Inteligent Dumnezeu... a daruit fiecarei fiinte ceva placut. Ma uitam ce elitre (aripi) frumoase avea John, parca erau un frac. Si bondarul Brus ce galben viu are la purtator. Ce inimi avem... de ce nu putem accepta si ne juca alaturi de orice fiinta din Univers? Pana la urma si sarpele Boa din "Cartea Junglei" era asa simpatic si prietenos. Sper sa il gasesc pe John si sa imi cer iertare." gandea abatuta eroina noastra.
Cand a auzit ultimul clopotel, si-a strans rapid cartile si caietele, si-a imbratisat prietena si a zbughit-o pe usa. Toti colegii au ramas uimiti.
-Niciodata nu a fost asa grabita.
-Intotdeana avea o vorba buna si de inseninare pentru fiecare dintre noi.
-Imi mai povestea ce a mai citit, despre ce a mai scris.
-A avut un comportament ciudat azi, intreaga zi.
Pe alea din fata scolii, Isabela a zarit un grup de insecte, heterogen:  cateva gargarite, unele cu elitre rosii, altele cu elitre galbene.... doi-trei bondari, o libelula si doi gandaci necunoscuti la nivel de specie, care o astepta.
-Nu stim ce este cu John.
-Nu reusim sa dam de el.
-Te putem insoti spre casa?
-Nu te daranajam. Asteptam unde ne spui tu, ingaima timid Brus, bondarul prietenos.
-Da, urmati-ma!
Toti priveau dupa Isabela ca dupa urs. Erau socati sa vada un amalgam de insecte, insotind asa ordonat o fata frumoasa si cocheta.
Din contra, Isabela era fericita si vesela si zambea, facand cu ochiul, fiecarui gura-casca ce o privea insistent.
Ajunsa acasa, cat a putut de repede, se indrepta spre bucatarie.
-John, te rog sa ma ierti pentru comportamentul meu deplasat de azi-dimineata. Intreaba pe oricine ca nu sunt prietenoasa si haioasa dimineata. Nu imi place sa ma trezesc devreme... nu imi place sa am un program matinal. Te rog, iarta-ma, si, pe langa asta, am o mare surpriza pentru tine daca iesi de pe unde te-ai ascuns.
John, timid si fricos, iesi, cu un tremur vizibil dintr-o gaurica mica din spatele tevilor de la calorfier.
-Hei, salutare! Ce usurare pentru mine... uite: - si spunand asta, Isabela indrepta mana spre fereastra, unde asteptau emotionati prietenii lui John -, aceasta este surpriza despre care iti vorbeam.
Bucuros din cale afara, John isi intinse aripile negre, lucioase, de parca erau lustruite cu cea mai scumpa crema si porni in zbor spre ei.
-Nu pleca asa, am ceva pentru tine,  spuse Isabela si ii intinse niste firimituri de paine.
-Oauu... ce ospat, spuse vesel John.
Isabela le facu noilor sai prietene semne cu mana.
-Sper sa nu ma uitati si sa ma vizitati sau macar un salut prietenos cand ma vedeti, va rog mult sa-mi adresati! Iertati-mi rautatea!
"Ce lume frumoasa! Cand vom invata sa ne bucuram de asa minunatii?"
Voi cand ati privit cu dragoste si admiratie o insecta? O albina harnica sau o furnica grabita spre musuroi?
*
Dumnezeu a creat flori şi insecte, nori şi ploaie, părinţi şi copii  între toate stabilind o strânsă legătură.


  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Bubu și muzica


BUBU ȘI MUZICA

Așa cum v-am mărturisit de la început, îmi plac sunetele... dar mai ales muzica. Am ascultat din burtica mamei muzica lui Mozart, compusă special pentru bebeluși. Dragi părinți, este atât de frumoasă și de folos muzica. Liniștește...  adoarme... amuză.
Nota muzicală foarte dragă mie este MI, deoarece numele meu începe cu MI. Nașul, atunci când plâng pentru a anunța să fiu schimbată sau că îmi este foame, spune că scot nota LA.
Bineînțeles că mătușa mea s-a și grăbit să îmi scrie o poveste cu mine și notele muzicale. Așadar, o împart cu voi, dragii mei cititori.
Tărâmul Muzicii
Micuța MIRUNA este foarte cochetă. Adoră să poarte cu eleganță rochițe, blugi, cămășuțe, tricouri colorate... și fustițe. Își aranjează părul în feluri diferite. Pielea ei fină precum mătasea, cu miros de vanilie, te îmbie să o săruți. Ochii frumoși, sinceri și privirea blândă, te îndeamnă să o privești. Râsul ei zglobiu face orice supărare să dispară precum un fum.
Ziua a obosit și se pregătește de odihnă. Când seara și-a coborât mantia de catifea albastră, cu multe stele vesele peste oraș, Miruna a adormit pe muzica jucăriei nou primite.
Dintr-o dată auzea ciripit de păsări. Un vânt călduț îi mângâia părul.
- Ce bine miroase! exclamă Miruna.
            - Bună dimineața! Bine ai venit în Țara Dorințelor.
            - Unde? Cum am ajuns aici?
            - Nu te speria! Dorința ta de a vedea cum se compune o melodie este atât de puternică, încât ai venit unde trebuie.
            - Dar cine m-a adus? Nu înțeleg nimic! șopti Miruna, nedumerită.
            - Îngerul tău păzitor. Atunci când te rogi sau când îți dorești foarte mult ceva, rugile sunt auzite de îngeri, răspunse Zâna Muzicii.
            - Înțeleg acum. În timp ce încercam să adorm, mă rugam să-mi compun într-o zi propriul cântec.
            - Da, copilă dragă, când crezi cu tărie în dorințele tale, se împlinesc. Dorințele prind formă, culoare și capătă aripi.
            - Acum, mă retrag să desenez. Peisajul de aici, de la marginea mării,  este impresionant. Vreau să-l reprezint în câteva desene, apoi să le colorez cu tempera.
            - Miruna, dar ești o fetiță extrem de talentată.
            - Mulțumesc.
Miruna a ajuns pe malul apei. Nisipul fierbinte îi gâdila tălpile. Copila se apleacă şi desenează vise, cântece, zâmbete, note muzicale, speranţe, o lume normală, cum îşi doreşte. Firele strălucitoare de nisip îi răsfaţă degetele lungi, subţiri, ca nişte creioane deghizate. Vântul îi şopteşte poveşti aduse din toate colţurile lumii. Notele muzicale, desprinse din nisipul umed, au răpit-o pe eroina poveştii noastre şi au dus-o în Taramul Muzicii. Miruna a fost transformată pentru scurt timp într-un portativ muzical. Notele muzicale o răsfaţau, iar clapele pianului se mişcau într-un ritm ameţitor. Corzile viorii scoteau sunete blânde, fericite. Micuţa a închis ochii şi simţea cum muzica pătrunde prin toţi porii. Chopin, Mozart, Ceaikovski si Porumbescu se aflau acolo. Muzica este refugiul ei. Sunetele ritmate, o fac pe Miruna să se alăture Domnului Dans, care apăruse în încăpere. Începe un adevărat spectacol.
Domnul Do, de la dorinţă arzătoare, o învârte şi o sărută pe obraz. Apoi, o predă domnului Re de la o revedere plăcută.
- Mi-a fost dor de tine, Miruna. De ce nu îmi cânţi ceva? întreabă Re.
- Momentan sunt prea mică, dar voi lua lecții de pian sau de vioară.
Un Mi îngrijit, apare cu zâmbetul pe chip şi căldură multă de dăruit.
Domnişoara Fa e aşa minunată! Face ce face şi se gândeşte la un dans.
- Nu-ţi fie ruşine, Fa (tă) superbă! Dansez cu tine, grăi Miruna veselă.
- Am văzut cât eşti de sufletistă. Domnul Portativ ne-a vorbit foarte frumos despre tine.
- Mulţumesc mult, răspunse fetița, roşind.
Sol aduce un solfegiu muzical pentru a-l dărui oaspetei de onoare, sosită pe tărâmul lor. O melodie veselă, “O lume minunată” se aude pe fundal.
Domniţa La, soseşte voioasă şi sprintenă, pentru a o îmbrăţişa cu drag pe Miruna,  îndrăgostita de muzică.
- Eşti o fetiță frumoasă, sensibilă şi iubitoare. Îţi dăruiesc acest flaut, să cânţi cu plăcere când vei fi înconjurată de prietenii tăi dragi. Am aflat că ai mulţi prieteni.
Si, aleargă grăbit.
- Nu, nu, nu. Nu se poate. Miruna mai este pe aici?
- Încă nu am plecat, şopti Miruna, oferind un zâmbet fericit.
-Primeşte din partea mea această partitură norocoasă. Vei câştiga premii la concursuri dacă vei cânta această melodie.
- Îţi mulţumesc mult de  tot, Domnule Si.
Un DO de dooor nebun şi door de viaţă frumoasă, apare după o uşă ce scârţâia rău de tot.
- Te pot îmbrăţişa şi eu?
- Sigur, Domnule Do. Sunt onorată. Nu fiţi trist pentru că aţi ajuns ultimul. Oricum vă aşteptam.
- Dansezi? se auzi vocea suavă a unei prinţese.
- Cu multă plăcere, domniţă Cheia Sol.
*
Ţi s-a întâmplat vreodată să îţi doreşti ceva care unora li se pare de nerealizat? Întinde braţele spre ceea ce îţi place, spre visele tale. Când munceşti cu încredere şi cu dăruire, este imposibil să nu reuşeşti.
*
Ce este făcut cu dragoste şi cu pasiune dă roade bogate. „Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină