Fii tu însuţi de Claudia Groza


Livada răsuna de cântecele păsărilor, de  zumzetul insectelor şi de foşnetul frunzelor atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei. O fetiţă vorbea cu vrăbiile în luna lui gustar şi îşi arăta albeaţa dinţilor. Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea răsfăţată.
- Mi-aş dori atât de mult să pot zbura asemeni vouă! şopti copila.
- Nu e atât de greu, dar te vei zgâria de crengile arborilor, de piscurile munţilor. Apoi află că va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt atât de darnici. Tu, de exemplu, când ai lăsat ultima oară firimituri la fereastră? grăi o vrăbiuţă guralivă şi veselă.
- Într-adevăr, a trecut ceva vreme de când am făcut acest gest. Voi fi mai atentă de acum încolo, îngăimă fetiţa.
Dintre straturile cu legume, aşezate cu migală printre pomii fructiferi,  se auzi timid o şoaptă.
-         Cât mi-aş dori să fiu un gogoşar!
Dând frunzele la o parte, copila a descoperit un ardei gras, galben, frumos, dar foarte trist. Broboane de lacrimi se prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea prins pe tulpină spre pământ.
-         Dar şi tu eşti gustos şi frumos, cu multe vitamine.
Ardeiul nu a răspuns. Doar ofta şi iar ofta.
- Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi să mă rostogolesc, să fiu mângâiat şi îmbrăţişat de copii.
Întorcând capul în direcţia de unde veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:
- Hei, un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti atât de colorat: verde închis la exterior, misterios şi roşu aprins în interior, şi dulce, şi gustos. Nu înţeleg de ce nu eşti fericit, zău aşa!
Pepenele ofta şi iar ofta.
- Cât mi-aş dori să fiu creangă, să văd împrejurimile.
- Cine o vorbi acum? se întreba micuţa.
- Eu, rădăcina acestui arbore. M-am săturat să fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu insectele şi cu viermii.
- Dar eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu, arborii nu ar mai creşte, nu ar mai face fructe.
Rădăcina ofta şi iar ofta.
- Ba şi eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o ramură. Nu mai vreau să stau în soare, să ascult mereu gălăgia păsărilor.
- Dar tu susţii frunzele care hrănesc vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este cazul să te plângi.
Ramura ofta şi iar ofta.
- De câte ori am visat, stând în cutia mea,  să fiu un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi voce puternică, o  vioară rezemată de tulpina unui gutui.
- Tu vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus nimic, niciodată.
- Ei, ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la contrabas.
Vioara ofta şi iar ofta.
Ameţită şi obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila s-a aşezat pe rădăcinile bătrâne şi groase ale unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi precum nişte creioane ascuţite, un evantai făcut din lemn de bambus. În timp ce îşi făcea vânt, auzi un scâncet:
- Oare voi fi vreodată acordeon?
- Asta e prea de tot! Ce se întâmplă de toată lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun, că nu am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole, deşi am împlinit 7 ani?!
Pe neaşteptate, vântul a căpătat înfăţişarea unui zmeu şi a început să sufle puternic peste livadă, peste casele din împrejurimi, peste dealurile rotunjite.
Fetiţa s-a făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura mărului pe rădăcinile căruia se odihnise.
- Am să rezolv eu aceste nemulţumiri. Să învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă zmeul.
Pe negândite sau cât ai putea spune „peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost luată pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a plutit câteva minute în aer, apoi s-a agăţat de crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.
Ardeiul gras s-a micşorat, s-a umflat, transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules cu gândul de a-l pune la murat pentru iarna lungă, ce urma să sosească în câteva luni.
- Mai vreţi? Vă arat eu vouă nemulţumiri, râdea zmeul cu gura până la urechi, zguduind pământul.
Pepenele a fost colorat de razele soarelui în multe culori. A devenit o minge. Un băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma ghimpată, ce împrejmuia livada, s-a spart. Un fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit.
Rădăcina, tot tânjind după soare, a ieşit din pământ. Ramurile au fost trântite pe sol, aşa cum îşi doreau. Pomul s-a uscat, nemaivând apă.
Vioara a început să crească şi a tot crescut până ce corzile au cedat, şi     s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.
Dintr-odată, evantaiul a început să se întindă, şi se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare cută scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria îl cucerise rapid. Părea că reuşise să îşi împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a cedat şi s-a rupt în multe bucăţi.
- Acum sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi că alţii sunt mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat! Fiecare obiect, vieţuitoare, om au un rol important pe pământ.
- Te roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici, striga cât putea micuţa, destul de speriată.
- De data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse zmeul.
- Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi ceri, răspunse copila cu lacrimi în ochi.
- Să povesteşti prietenilor tăi despre expresia „Fii tu însuţi/însăţi”.
- Cu mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce tremurândă fetiţa.
Din acea zi, fiecare obiect, plantă, vieţuitoare, om au învăţat că nu e bine să tânjească să fie altceva.
Există o poveste în tot ce ne înconjoară.
- Chiar şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie, şopti fetiţa?
- Chiar şi în ele… dar despre povestea lor, cât de curând, afirmă vântul, mângâindu-i blând creştetul.
Luna a zâmbit, suflând linişte şi vise frumoase peste copila cât păstaia de fasole.
-         Vei creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace. Somn  uşor!



  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Hoaţa de Claudia Groza



 
Hoaţa
de Claudia Groza

Când orele amiezii tronează ziua, stomacul fiecăruia dintre noi îşi cere dreptul.  Mirosul covrigilor calzi te ameţeşte dacă eşti nemâncat de ore bune. Ochii Biancăi strălucesc la vederea stafidelor aurii ce împodobesc covrigii uriaşi. Paşii micuţei  se îndreaptă spre magazin. Cu o îndemânare şi o viteză uimitoare, covrigul este furat.
-         Poliţia, prindeţi hoaţa! strigă vânzătoare, ieşind în pragul covrigăriei.
Bianca a ajuns departe. Găseşte o bancă, se odihneşte puţin şi începe să mănânce cu poftă din covrig. Porumbeii se adună în jurul ei.
- Pentru că am furat, împart cu voi. Sunteţi atât de frumoşi! Pe lângă asta, voi vă aveţi unul pe altul. Eu sunt singură. Locuiesc într-o casă plină de copii, dar nimeni nu mă iubeşte.
Tristă,  dar cu foamea potolită copila se îndreaptă spre orfelinat.
O coţofană, o prinde din urmă şi o atinge pe umăr.
- Hei, să ştii că şi eu fur. E un defect major. Fur tot ce străluceşte în lumina soarelui.  Prietenii mei nu au o părere prea bună despre mine. Îţi dau un sfat prietenesc: nu mai fura. Lucrurile se vor înrăutăţi.
- Am înţeles, răspunse copila, dar coţofana zburase.
Fetiţa rămâne pe gânduri. A furat pentru că îi era foame. Oare va deveni o hoaţă?
Orfelinatul se zăreşte. Gardul viu dă un farmec deosebit acestei case înalte. Din curte se  aude gălăgie.  Intrând tiptil, Bianca este îmbrăţişată de copiii mai mici, care o iubesc ca pe o soră.
-         Nu v-am adus nimic. Sunt obosită. Merg să-mi fac lecţiile.
Glasuri triste se aud în cor.
-         Este supărată. I s-a întâmplat ceva, şopti un băiat.
Lecţiile au obosit-o pe micuţa noastră. Pleoapele au căzut grele şi copila a păşit pe tărâmul viselor. O ceată de îngeri au sosit rapid să o îmbrăţişeze.
- Ce bine că ai venit. Ne era dor de tine.
- Şi mie de voi. Nu aţi aflat ce am făcut?
- Ba da, ştim tot. Însă te-am iertat, deoarece am înţeles că îţi era foame.
- Îmi pare rău de gestul pe care  l-am făcut. Nu ştiu ce a  fost în capul meu. Mirosul covrigilor calzi a declanşat totul, spuse cu voce ruşinoasă Bianca.
Îngerii s-au jucat cu Bianca şi i-au readus zâmbetul pe buze.
*
Cerul a început să cearnă fulgi cu aromă de vanilie. Bianca se plictisese în camera ei de  la orfelinat. Şi-a pus căciula, a smuls paltonul din cuier şi a pornit să cunoască oameni şi să vadă miracolul iernii.
Copila apăsa fiecare pas în omătul proaspăt. Se amuza văzând urma cizmuliţei desenată în urma ei. Ridica ochii spre cer şi lăsa fulgii mari să-i mângâie faţa de culoarea cafelei cu mult lapte. Gropiţele din obraji erau fericite de atenţia ce li se acorda. Zărind magazinul central frumos împodobit, fetiţa a simţit dorinţa de a vdea cum este în interior. Părea măreţ precum un palat.
- Oauuu... este impresionant, şopti copila zărind bradul imens din interiorul magazinului. Câte beculeţe! Câtă beteală. Câte acadele! şoptea Bianca.
Privirea îi sticlea şi gura îi lăsa apă văzând atâtea dulciuri. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi haţ o acadea. A îndesat-o iute în buzunarul paltonului. Degeaba. Camerele de supravegheat au văzut totul. Domnul poliţist s-a apropiat încet de copilă.
-         Cum te numeşti, fetiţo?
Tăcere. Se temea de oamenii îmbrăcaţi în uniformă.
-         Nu ştii să vorbeşti?
-         Bianca. Bianca mă numesc, răspunse repede, uitându-se în altă direcţie decât la domnul din faţa sa.
-         Te rog să mă însoţeşti să îţi spun o poveste.
Copila îl urmă, fără a comenta în niciun fel.
- Vă rog nu. Domnule poliţist, vă rog nu o pedepsiţi. Uitaţi aici banii pentru acadea.
Linişte. Bărbatul înalt, cu o burtă mare şi o mustaţă stufoasă, se uită când la o fată, când la cealaltă.
- Mă scuzaţi. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Ea este prietena mea. Poftiţi banii. Povestea nu se va mai repeta. Să mergem, draga mea. Părinţii mei ne aşteaptă, şi Timea, fetiţa apărută printr-un miracol, o luă de mână pe fetiţa orfană.
După ce s-au îndepărtat, salvatorea îi spuse:
- Să nu-ţi fie teamă. Nu îţi cer banii. Hai să-ţi prezint părinţii mei. Sunt atât de buni şi răbdători! Te vor îndrăgi. Sunt sigură că şi tu pe ei.
          Timea a făcut prezentările.
-         Suntem încântaţi să te cunoaştem.
-         Mie îmi este foame. Ce spuneţi de o pizza? se auzi vocea veselă a tatălui.
-         Votăm pentru pizza, strigară în cor fetele.
În timp ce pizza era savurată cu poftă de cei patru, Bianca se gândea: „Este minunat să ai o familie. Să îi pese cuiva de existenţa ta. Să îţi asculte dorinţele şi problemele.”
-         Cum ai ajuns la orfelinat, draga mea? întrebă Timea.
-         Părinţii mei au dispărut într-un accident de maşină. Am fost adusă la orfelinat. Mi-aş dori enorm de mult o familie. Mi-e dor să fiu ascultată şi să dăruiesc iubire la rândul meu.
-         Biata copilă... şopti mama Timeei, ştergându-şi lacrimile pe furiş.
-         Ce ai spune dacă ţi-am propune să fii membră a familie noastre? Se auzi vocea gravă a tatălui.
-         Glumiţi? silabisi copila.
-         Tata, tu vorbeşti serios, nu?
Mama Timeei rămase cu ochii miraţi, fără grai.
-         Bineînţeles dragele mele. Cât se poate de serios. Merg cu tine la orfelinat chiar în această seară şi discut cu directoarea.
Bucuria ce a explodat în urale nu poate fi descrisă în cuvinte.
Masa a fost terminată. Dorinţa arzătoare de a afla răspunsul din partea conducerii orfelinatului, a grăbit personajele poveştii noastre spre locul cu pricina:  orfelinatul.
Câteva beculeţe pâlpâiau timide în jurul căsuţei albe. Năsucurile copiilor s-au lipit rapid de geamuri când au auzit gălăgie.
-         Cine or fi aceşti oameni? Iar a făcut Bianca vreo prostie? gângureau cei mici.
Doamna directoare – aruncându-i o privire întrebătoare Biancăi -  i-a primit rapid, neştiind despre ce e vorba.
-         Stimată doamnă, fiica noastră s-a împrietenit cu micuţa Bianca şi  aflându-i povestea, noi am dori să o înfiem. Sunteţi de acord?
-         Sigur că da. Ne dorim ca fiecare copil să locuiască într-o familie şi să primească dragostea şi atenţia unor părinţi iubitori. Bănuiesc că având o fiică sunteţi părinţii potriviţi pentru această copilă. Am să vă dau lista cu actele necesare şi vă aştept cât mai curând pentru semnarea lor.
Timeea îi atrage atenţia tatălui său, trăgându-l uşor de marginea paltonului.
-         Poate merge la noi din seara asta?
Directoarea orfelinatului s-a uitat spre ei şi a răspuns zâmbind:
-         O puteţi lua din această seară, dacă îmi scrieţi o declaraţie şi îmi lăsaţi un document.  
Copiii au început să plângă.
-         De ce numai ea? Şi noi am fost cuminţi. Nu e drept.
-         Dragii mei ... scumpii mei... se vor găsi şi pentru voi oameni cu suflet bun. Eu am să mă rog pentru voi. Nu am să vă uit. Voi veni în vizită de câte ori am să pot.
Lacrimile au fost şterse. Îmbrăţişările erau atât de strânse, parcă erau lipiţi cu scotch.
Bianca şi-a strâns puţinele lucruri pe care le avea. Nu a privit înapoi. Simţea că va fi părăsită de curaj dacă făcea asta.
Prinsă de mână de prietena ei şi de mama acesteia, Bianca a părăsit orfelinatul. Viaţa ei urma să ia un alt curs.
*
Când ai sufletul curat, viaţa îţi oferă surprize plăcute.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină