POVESTEA LUI FEBRUARIE de Claudia Groza

Norii stăteau agăţaţi pe cer precum bezelele din albuş de ou pe tortul pregătit pentru aniversare. Păreau plictisiţi. Dintr-o dată, razele soarelui au apărut după cortina de cer albastru şi le-a ţinut companie. Râsetele lor zglobii se auzeau până departe. Apele au început să se dezgheţe. Pământul primea cu sete apa topită ca o îngheţată în miezul verii.

Februarie deschise fereastra şi se bucură să vadă natura aşa plină de viaţă.

-Bună dimineaţa, vecine.

-Salutare, salutare. Frumoasă zi este azi.

-Aşa este. Te aştept la petrecere mâine seară, spuse Februarie.

- Cu mare drag. Vine 29?

- Da, soseşte.

An de an, cei 28 de prieteni făceau o petrecere de neuitat la cabana lui Februarie. Povesteau, găseau soluţii la diferite probleme, şi nu în ultimul rând se jucau. Jocurile şi joaca le dădeau energie şi putere pentru a face fapte bune.

Soneria întrerupse discuţia lui Februarie cu vecinul.

- M-am gândit că ai nevoie de ajutor şi m-am grăbit spre tine, spuse un prieten, în timp ce păşi în casă.

- Bine ai făcut, şi Februarie se întoarse spre el şi-l îmbrăţişă.

Au pregătit vesela. Au aerisit încăperile şi au scuturat covoarele. Au mers la cumpărături.

- Ce bine e să ai prieteni. Totul merge mai uşor în doi.

- Daaa… bineînţeles.

Ziua petrecerii a sosit. Baloanele erau umflate. Fructele tronau în fructiere. Februarie avea emoţii. Astăzi, sosea de departe, prietenul lui special, 29. Prietenii au început să apară unul câte unul.

- Sunt tare curios ce ne va mai povesti 29.

- Îl admir pentru curajul lui de a străbate lumea.

- Are un suflet frumos. Zâmbetul şi bunătatea lui sunt de neegalat.

Melodia soneriei a înterupt brusc discuţia. 29 stătea în prag, cu braţele pline de cadouri.

-Bine v-am găsit, dragii mei prieteni.

-Bine ai venit! Mare se face dorul de tine.

29 este un prieten ce vine la Februarie o dată la patru ani. Anul în care soseşte în vizită se numeşte bisect.

- Ce mai este nou în vieţile voastre? aruncă 29 întrebarea.

- Încercăm zi de zi să îţi urmăm exemplul. Să facem lucruri folositoare pentru cei din jur, rosti un prieten.

- Şi? Reuşiţi?

- Nu atât de bine ca tine, dar nu ne dăm învinşi, adăugă un altul.

- Prieteni, important este să nu renunţaţi, afirmă 29. Oamenii din jurul nostru au nevoie de foarte puţin uneori.

- Cum adică? Fiecare are nevoie de soluţii, de bani, de mâncare.

- Aşa credem noi, dar de fapt, căutăm un zâmbet, o îmbrăţişare, un compliment, o încurajare. Eu asta dăruiesc în întreaga lume.

- Ah… atât de puţin şi de fapt atât de mult… şopti un prieten.

- Exact. Prietenia este de fapt o comoară. Prietenii sunt pietre preţioase. Fiecare este unic şi frumos în felul său. Pentru a reuşi avem nevoie de ambiţie, dar şi de zâmbetul unui prieten care să ne încurajeze că suntem pe drumul corect. Important este să nu fim zgârciţi în a oferi timp oamenilor dragi, dar şi celor necunoscuţi.

- Mulţumim că ai venit. Ne-ai lipsit, spuse Februarie.

- Ne era dor de tine şi cu venirea ta, am câştigat timp pentru a dărui mai multă dragoste, mai multe zâmbete, mai multe îmbrăţişări prietenilor.

Armonia, zâmbetele, amintirile s-au împletit cu dor.

*

Aşadar, Februarie are 28 de prieteni minunaţi, şi o dată la patru ani, primeşte vizita lui 29, un prieten special, care oferă tuturor bucuria de a petrece timpul împreună şi de a învăţa sau reînvăţa ce înseamnă PRIETENIA.

Aveţi grijă de prietenii voştri şi nu încetaţi să vă faceţi noi prieteni, oferind puţin, dar de fapt atât de mult: un zâmbet, un compliment, o îmbrăţişare.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Hoaţa - de Claudia Groza

Când orele amiezii tronează ziua, stomacul fiecăruia dintre noi îşi cere dreptul. Mirosul covrigilor calzi te ameţeşte dacă eşti nemâncat de ore bune. Ochii Biancăi strălucesc la vederea stafidelor aurii ce împodobesc covrigii uriaşi. Paşii micuţei se îndreaptă spre magazin. Cu o îndemânare şi o viteză uimitoare, covrigul este furat.

- Poliţia, prindeţi hoaţa! strigă vânzătoare, ieşind în pragul covrigăriei.

Bianca a ajuns departe. Găseşte o bancă, se odihneşte puţin şi începe să mănânce cu poftă din covrig. Porumbeii se adună în jurul ei.

- Pentru că am furat, împart cu voi. Sunteţi atât de frumoşi! Pe lângă asta, voi vă aveţi unul pe altul. Eu sunt singură. Locuiesc într-o casă plină de copii, dar nimeni nu mă iubeşte.

Tristă, dar cu foamea potolită copila se îndreaptă spre orfelinat.

O coţofană, o prinde din urmă şi o atinge pe umăr.

- Hei, să ştii că şi eu fur. E un defect major. Fur tot ce străluceşte în lumina soarelui. Prietenii mei nu au o părere prea bună despre mine. Îţi dau un sfat prietenesc: nu mai fura. Lucrurile se vor înrăutăţi.

- Am înţeles, răspunse copila, dar coţofana zburase.

Fetiţa rămâne pe gânduri. A furat pentru că îi era foame. Oare va deveni o hoaţă?

Orfelinatul se zăreşte. Gardul viu dă un farmec deosebit acestei case înalte. Din curte se aude gălăgie. Intrând tiptil, Bianca este îmbrăţişată de copiii mai mici, care o iubesc ca pe o soră.

- Nu v-am adus nimic. Sunt obosită. Merg să-mi fac lecţiile.

Glasuri triste se aud în cor.

- Este supărată. I s-a întâmplat ceva, şopti un băiat.

Lecţiile au obosit-o pe micuţa noastră. Pleoapele au căzut grele şi copila a păşit pe tărâmul viselor. O ceată de îngeri au sosit rapid să o îmbrăţişeze.

- Ce bine că ai venit. Ne era dor de tine.

- Şi mie de voi. Nu aţi aflat ce am făcut?

- Ba da, ştim tot. Însă te-am iertat, deoarece am înţeles că îţi era foame.

- Îmi pare rău de gestul pe care l-am făcut. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Mirosul covrigilor calzi a declanşat totul, spuse cu voce ruşinoasă Bianca.

Îngerii s-au jucat cu Bianca şi i-au readus zâmbetul pe buze.

*

Cerul a început să cearnă fulgi cu aromă de vanilie. Bianca se plictisese în camera ei de la orfelinat. Şi-a pus căciula, a smuls paltonul din cuier şi a pornit să cunoască oameni şi să vadă miracolul iernii.

Copila apăsa fiecare pas în omătul proaspăt. Se amuza văzând urma cizmuliţei desenată în urma ei. Ridica ochii spre cer şi lăsa fulgii mari să-i mângâie faţa de culoarea cafelei cu mult lapte. Gropiţele din obraji erau fericite de atenţia ce li se acorda. Zărind magazinul central frumos împodobit, fetiţa a simţit dorinţa de a vdea cum este în interior. Părea măreţ precum un palat.

- Oauuu... este impresionant, şopti copila zărind bradul imens din interiorul magazinului. Câte beculeţe! Câtă beteală. Câte acadele! şoptea Bianca.

Privirea îi sticlea şi gura îi lăsa apă văzând atâtea dulciuri. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi haţ o acadea. A îndesat-o iute în buzunarul paltonului. Degeaba. Camerele de supravegheat au văzut totul. Domnul poliţist s-a apropiat încet de copilă.

- Cum te numeşti, fetiţo?

Tăcere. Se temea de oamenii îmbrăcaţi în uniformă.

- Nu ştii să vorbeşti?

- Bianca. Bianca mă numesc, răspunse repede, uitându-se în altă direcţie decât la domnul din faţa sa.

- Te rog să mă însoţeşti să îţi spun o poveste.

Copila îl urmă, fără a comenta în niciun fel.

- Vă rog nu. Domnule poliţist, vă rog nu o pedepsiţi. Uitaţi aici banii pentru acadea.

Linişte. Bărbatul înalt, cu o burtă mare şi o mustaţă stufoasă, se uită când la o fată, când la cealaltă.

- Mă scuzaţi. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Ea este prietena mea. Poftiţi banii. Povestea nu se va mai repeta. Să mergem, draga mea. Părinţii mei ne aşteaptă, şi Timea, fetiţa apărută printr-un miracol, o luă de mână pe fetiţa orfană.

După ce s-au îndepărtat, salvatorea îi spuse:

- Să nu-ţi fie teamă. Nu îţi cer banii. Hai să-ţi prezint părinţii mei. Sunt atât de buni şi răbdători! Te vor îndrăgi. Sunt sigură că şi tu pe ei.

Timea a făcut prezentările.

- Suntem încântaţi să te cunoaştem.

- Mie îmi este foame. Ce spuneţi de o pizza? se auzi vocea veselă a tatălui.

- Votăm pentru pizza, strigară în cor fetele.

În timp ce pizza era savurată cu poftă de cei patru, Bianca se gândea: „Este minunat să ai o familie. Să îi pese cuiva de existenţa ta. Să îţi asculte dorinţele şi problemele.”

- Cum ai ajuns la orfelinat, draga mea? întrebă Timea.

- Părinţii mei au dispărut într-un accident de maşină. Am fost adusă la orfelinat. Mi-aş dori enorm de mult o familie. Mi-e dor să fiu ascultată şi să dăruiesc iubire la rândul meu.

- Biata copilă... şopti mama Timeei, ştergându-şi lacrimile pe furiş.

- Ce ai spune dacă ţi-am propune să fii membră a familie noastre? Se auzi vocea gravă a tatălui.

- Glumiţi? silabisi copila.

- Tata, tu vorbeşti serios, nu?

Mama Timeei rămase cu ochii miraţi, fără grai.

- Bineînţeles dragele mele. Cât se poate de serios. Merg cu tine la orfelinat chiar în această seară şi discut cu directoarea.

Bucuria ce a explodat în urale nu poate fi descrisă în cuvinte.

Masa a fost terminată. Dorinţa arzătoare de a afla răspunsul din partea conducerii orfelinatului, a grăbit personajele poveştii noastre spre locul cu pricina: orfelinatul.

Câteva beculeţe pâlpâiau timide în jurul căsuţei albe. Năsucurile copiilor s-au lipit rapid de geamuri când au auzit gălăgie.

- Cine or fi aceşti oameni? Iar a făcut Bianca vreo prostie? gângureau cei mici.

Doamna directoare – aruncându-i o privire întrebătoare Biancăi - i-a primit rapid, neştiind despre ce e vorba.

- Stimată doamnă, fiica noastră s-a împrietenit cu micuţa Bianca şi aflându-i povestea, noi am dori să o înfiem. Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Ne dorim ca fiecare copil să locuiască într-o familie şi să primească dragostea şi atenţia unor părinţi iubitori. Bănuiesc că având o fiică sunteţi părinţii potriviţi pentru această copilă. Am să vă dau lista cu actele necesare şi vă aştept cât mai curând pentru semnarea lor.

Timeea îi atrage atenţia tatălui său, trăgându-l uşor de marginea paltonului.

- Poate merge la noi din seara asta?

Directoarea orfelinatului s-a uitat spre ei şi a răspuns zâmbind:

- O puteţi lua din această seară, dacă îmi scrieţi o declaraţie şi îmi lăsaţi un document.

Copiii au început să plângă.

- De ce numai ea? Şi noi am fost cuminţi. Nu e drept.

- Dragii mei ... scumpii mei... se vor găsi şi pentru voi oameni cu suflet bun. Eu am să mă rog pentru voi. Nu am să vă uit. Voi veni în vizită de câte ori am să pot.

Lacrimile au fost şterse. Îmbrăţişările erau atât de strânse, parcă erau lipiţi cu scotch.

Bianca şi-a strâns puţinele lucruri pe care le avea. Nu a privit înapoi. Simţea că va fi părăsită de curaj dacă se uita înapoi.

Prinsă de mână de prietena ei şi de mama acesteia, Bianca a părăsit orfelinatul. Viaţa ei urma să ia un alt curs.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Povestea fraţilor Ianuarie - Gerar de Claudia Groza

Zăpada scârţâie sub tălpile zimţate ale bocancilor. Drumul e plin de confetti. Beculeţele ce au împodobit copacii, magazinele, gardurile, se sting unul câte unul. Soarele iese din când în când la plimbare pentru a-şi dezmorţi razele vesele. Uneori este adormit şi morocănos. Alteori este atât de bucuros şi jucăuş cu feţele oamenilor veseli ce ies la plimbare.

Bătrânul Ianuarie, a ieşit să îşi scuture plapuma. E tare zgribulit.

- La mulţi ani, Ianuarie!

- La mulţi ani vrăbiuţă.

- De ce eşti atât de supărat?

- Fratele meu geamăn Gerar, nu face nimic. De-abia aştept să treacă zilele.

- Dar de abia au început să îşi alunece filele. Eşti proaspăt. Eşti primul în an dintre toate lunile-surorile tale. Unde îţi este doza de optimism? întrebară trişti norii, ce se adunaseră în preajma lui Ianuarie.

- Ajutor, ajutooor... se auzi un strigăt răguşit, când mai tare, când amorţit.

- Cine este?, ciriciripcirip....

- Gerar, fratele meu, şi Ianuarie se întoarse rapid pe călcâie şi pătrunse în colibă.

- Alungă aceste furnici de pe mine.... ia-le... striveşte-le.... mi-au stricat somnul.

- N-ai decât să le suporţi. Tu eşti vinovat, deoarece ai mâncat în pat. Ele au grijă de familiiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a făcut gaură sub tine.

- Ei lasă-mă! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau să te încurc.

- Bine. Vom face o listă, pe zile, şi fiecare are sarcini de îndeplinit. E mai bine aşa? îngăimă Ianuarie.

- Off... dar morocănos mai eşti! şi se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc.

Norii s-au supărat auzind sforăiturile lui Gerar.

-Îi venim noi de hac. Este musai să-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins.

Nici nu au terminat de gândit, şi fulgi mari de nea, ca bucăţile de vată de zahăr au început să danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui.

-Frate dragă, a sosit gerul Bobotezei, grăi Ianuarie.

-Ei, şi? Care e problema?

-Este rândul tău să sufli vânt rece... natura te cheamă. Pământul are nevoie de tine.

Cu plapuma în spinare, cu un ochi închis, târându-şi picioarele, Gerar suflă din uşa colibei. Apoi, se întoarse la locul său călduros, prinzând în mers un covrig primit la colindat de la Decembrie.

- Îţi vei lua răsplata pentru lenea asta, şopti printre dinţi Ianuarie.

Plănuise cu vrăbiile să facă hărmălaie la semnul său. Întredeschise uşa, făcu uşor cu ochiul şi vrabia şefă a dat tonul.

Agitaţie, ciripitri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sărit din pat, îndreptându-se direct spre uşă. Cum era îngheţat numai în porţiune adin faţa colibei, a alunecat.

- Văleu, văleu, văleleu....

- Ce ai păţit frate drag?

- Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere!

- Dragul meu frate, de acum înainte să scapi de lene şi să îţi îndeplineşti aşa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul său pe pământ. Nu le pot face eu pe toate, iar tu să le primeşti de-a gata.

*

De atunci, Ianuarie şi Gerar au liste cu ce trebuie să facă fiecare. A doua lună de iarnă, puţin mai tristă decât surata Decembrie, ne îndeamnă la lectură, cumpătare, plimbări în aer rece şi curat suflat de Mândra Iarnă, mătuşa lunilor Decembrie, Ianuarie – Gerar şi Februarie.

Un an spornic, cu veselie şi multă bucurie alături de cei dragi!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină