Tobias, elefantelul colorat

Este o poveste cu mult suflet... iubire... lacrimi... reusita... prietenie.
Este prima mea poveste scrisa la un curs de scriere creativa realizat de un om cu un suflet imens, curat si vesel: Jeanina.
Este povestea fiecarui copil.... care poate reusi in tot ce isi propune.


TOBIAS.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Hoaţa - prima parte


Când orele amiezii tronează  ziua, stomacul fiecăruia dintre noi îşi cere dreptul.  Mirosul covrigilor calzi te ameţeşte dacă eşti nemâncat de ore bune. Ochii Biancăi strălucesc la vederea stafidelor aurii ce împodobesc covrigii uriaşi. Paşii micuţei  se îndreaptă spre magazin. Cu o îndemânare şi o viteză uimitoare, covrigul este furat.
-         Poliţia, prindeţi hoaţa! strigă vânzătoare, ieşind în pragul covrigăriei.
Bianca a ajuns departe. Găseşte o bancă, se odihneşte puţin şi începe să mănânce cu poftă din covrig. Porumbeii se adună în jurul ei.
- Pentru că am furat, împart cu voi. Sunteţi atât de frumoşi! Pe lângă asta, voi vă aveţi unul pe altul. Eu sunt singură. Locuiesc într-o casă plină de copii, dar nimeni nu mă iubeşte.
Tristă,  dar cu foamea potolită copila se îndreaptă spre orfelinat.
O coţofană, o prinde din urmă şi o atinge pe umăr.
- Hei, să ştii că şi eu fur. E un defect major. Fur tot ce străluceşte în lumina soarelui.  Prietenii mei nu au o părere prea bună despre mine. Îţi dau un sfat prietenesc: nu mai fura. Lucrurile se vor înrăutăţi.
- Am înţeles, răspunse copila, dar coţofana zburase.
Fetiţa rămâne pe gânduri. A furat pentru că îi era foame. Oare va deveni o hoaţă?
Orfelinatul se zăreşte. Gardul viu dă un farmec deosebit acestei case înalte. Din curte se  aude gălăgie.  Intrând tiptil, Bianca este îmbrăţişată de copiii mai mici, care o iubesc ca pe o soră.
-         Nu v-am adus nimic. Sunt obosită. Merg să-mi fac lecţiile.
Glasuri triste se aud în cor.
-         Este supărată. I s-a întâmplat ceva, şopti un băiat.
Lecţiile au obosit-o pe micuţa noastră. Pleoapele au căzut grele şi copila a păşit pe tărâmul viselor. O ceată de îngeri au sosit rapid să o îmbrăţişeze.
- Ce bine că ai venit. Ne era dor de tine.
- Şi mie de voi. Nu aţi aflat ce am făcut?
- Ba da, ştim tot. Însă te-am iertat, deoarece am înţeles că îţi era foame.
- Îmi pare rău de gestul pe care  l-am făcut. Nu ştiu ce a  fost în capul meu. Mirosul covrigilor calzi a declanşat totul, spuse cu voce ruşinoasă Bianca.
Îngerii s-au jucat cu Bianca şi i-au readus zâmbetul pe buze.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Mâini în rugăciune


Mâini în rugăciune 


       

       În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: a, și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”
       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repea  în continuu nu, nu, nu.
       În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat ată de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentu a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.
       Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe , desene în cărbune, gravuri etc.) sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 
       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
        Şi-a denumit opera simplu ”Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii ”Mâini în rugăciune” .
       Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.
 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină