Bo si Tooty

„Tigrii sunt animale puternice, care îşi iubesc foarte mult puii. Blana lor este scurtă şi are dungi negre. Coada este lungă, lăsată un pic în jos.

Unii tigrii sunt răi, alţii sunt buni. Puii sunt învăţaţi să meargă şi să vâneze, fiind ocrotiţi de mamele lor.

Unul din cei mai simpatici pui de tigru este Tooty . Este blând, şi mai tot timpul vesel. În plus, îi place să ajute pe toată lumea. Aşa s-a întâmplat şi când, micuţul Bo, un pui de maimuţă, se rătacise.

- Vreau un miracol, vreau o minune, striga din toate puterile Bo.

- Dar ce ai păţit? Te pot ajuta cu ceva?, spuse Tooty.

- M-am bălăcit cu prietenii mei şi m-am pierdut de mama. Cred că îşi face griji din cauza mea. Iar eu nu ştiu unde locuiesc.

Tigrul, scărpinându-se încet după urechi, încerca să găsească o soluţie.

- Mi-a venit o idee, exclamă dintr-o dată, atât de tare încât Bo s-a oprit din plâns imediat. Scriem un mesaj pe această frunză de bostan sălbatic, şi îi dăm drumul pe râu. Sigur cineva din familia ta îl va citi.

- Da, este o idee bună. Măcar încercăm, şopti printre suspine micuţul pui de maimuţă. Şi... ce să scriem?

- Păi, să ne gândim cum formulăm. „Atenţiune, atenţiune. Micuţul Bo s-a rătăcit, dar este teafăr. Nu vă îngrijoraţi. Îl găsiţi în casa tigrului Tooty”.

- Da, sună bine.

Frunza de bostan a fost aşezată pe suprafaţa strălucitoare a râului, în care se oglindeau chipurilor celor doi prieteni.

- Nu-ţi face griji. Va fi bine, ai să vezi, grăi Tooty, mângâindu-l uşor pe Bo. Acum, ce-ai spune de o masă gustoasă?

- Ţi-aş fi recunoscător, răspunse Bo. Accept invitaţia cu mare bucurie. De la atâta plâns mi s-a făcut tare foame.

- Să mergem atunci. Pentru ca drumul să ni se pară mai scurt, ce-ai zice dacă am cânta ceva?

- Da, să cântăm, să cântăm.

În liniştea pădurii, se auzeau două voci zglobii. „Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen. Şi pentru că, pânza nu s-a rupt, a mai venit un elefant. Doi.... Doi elefanţi...”

Când au ajuns la locuinţa tigrului, masa era deja pregătită de mama lui Tooty.

- Ce este cu tine? Unde ai întârziat până acum? El este de vină? întrebă mama supărată.

- Îţi povestesc imediat mama. El este Bo. S-a rătăcit şi am fost nevoit să-l ajut să fie găsit.

I-au povestit despre soluţia pe care au pus-o în aplicare. Au mâncat, apoi Tooty i-a arătat albumul cu fotografii şi colecţia lui de seminţe adusă de prietenele lui păsări din ţările prin care au călătorit.

- Bo eşti teafăr? se auzi vocea speriată a mamei maimuţă.

- Da, mama. Prietenul Tooty m-a salvat.

- Mulţumesc. Nu am cuvinte să îmi exprim recunoştinţa. Eram speriată. Credeam că mi-am pierdut puiul pentru totdeauna.

Prietenul la nevoie se cunoaşte. Această întâmplare este doar una din multele fapte bune realizate de tigrişorul Tooty.”



  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Povestea lui Te rog şi Mulţumesc

Povestea este comandată de www.poveştibijutereşti.blogspot.com


Fusese o zi caniculară. Iarba aproape se uscase de la soarele jucăuş. Norii se adunaseră la un moment dat pe cerul azuriu. Îngerii se rugau pentru un strop de ploaie, dar Dumnezeu a împrăştiat norii cu ajutorul vântului vesel.

Treptat-treptat, amintirea aurie a soarelui apus se stinge în inimile norilor reci şi supăraţi. Tăcute, asemenea unor copii îndureraţi, păsările s-au oprit din cântat şi numai ţipătul plângător al potârnichiei mai destrăma solemna tăcere din preajma lacului, în care se cufundau ultimele pâlpâiri ale zilei.

Dinspre păienjenişul de arbori care tiveşte marginile parcului, umbre sure se strecoară fără zgomot ca să izgonească lumina, cu paşi nevăzuţi, pe deasupra ierbii de pe maluri si prin stuful ce suspină. Noaptea, pe tronul ei sumbru, îşi întinde aripile negre peste lumea care se întunecă şi din palatul ei, luminat de stelele palide, domneşte în tăcere.

Luna, care îndrăgeşte oraşul, se apleacă pentru a săruta copacii precum o soră, înlănţuindu-i cu braţele ei argintii. Arborii cântă (foşnesc) o melodie pe care au fredonat-o vreme de atâţia ani.

Cu toţii ştim că în lume există personaje cu numele: Tristeţe, Bucurie, Smerenie, Mândrie, Răbdare, Răutate, Fericire, Împlinire, Zâmbet, Te rog, Mulţumesc.

Ne aflăm într-un oraş cu oameni frumoşi, eleganţi, dar trişti şi permanent nemultumiţi. Dialogurile dintre ei sunt de genul:

- Dă-mi o pâine.

- Serveşte-te singur.

- E verde. Lasă-mă să traversez.

- Cedează-mi locul.

Văzând că nimeni nu le acordă interes, de parcă ar fi invizibili, cei doi prieteni foarte buni, Te rog şi Mulţumesc au decis să evadaze din oraşul în care haosul şi răutăţile şi lipsa bunului- simţ au dat buzna.

Mergând îngânduraţi şi trişti că oamenii au uitat de existenţa unor prieteni magici, care pot salva o situaţie la un moment dat, au ajuns într-un sat împrejmuit de munţi. Liniştea din acele locuri de basm i-a uimit. Râul curgea molcom printre stâncile îmbrăcate în codrii de argint.

- Bine aţi venit, dragii moşului. Ce vânt vă poartă prin aceste locuri?

- De bunăvoie am ales să pornim spre meleaguri cu linişte, armonie şi oameni care să îşi amintească de importanţa noastră.

Bătrânul pădurar este cel care i-a întâmpinat cu bucurie şi cu braţele deschise.

- Te rog, gustă acest lapte de capră şi dă-ţi cu părerea.

- E nemaipomenit de gustos, om bun.

- Mă bucur că îţi place, dragule. Mulţumesc, îţi sunt recunoscător că

m-ai ajutat să tai arborele ce căzuse în urma furtunii de ieri.

Privindu-se unul pe altul, cei doi prieteni au întrebat simultan:

- Cum ne-aţi recunoscut?

- Ei, dragii moşului. Păi Te rog, înalt, cu părul de culoarea tăciunelui, cu pielea albă ca spuma laptelui, sprâncene frumos arcuite pe bolta frunţii late, care protejează doi ochi de un albastru-cenuşiu, intens, te îmbie să îi vorbeşti, să-i ceri ajutorul. Este luminos şi blând, ca o minune. Iar Mulţumesc, gingaş, cu un zâmbet atât de cald şi molipsitor, încât este imposibil ca cineva să-l privească şi să nu se binedispună.

*
Luna era legănată de sforile trase de doi paji care stăteau liniştiti în copaci, de o parte şi de alta a râului învolburat.

*

În tot acest timp, la oraş s-a format un grup de bătrâni care au pornit în căutarea personajelor magice Te rog şi Mulţumesc.

- Era aşa de bine când locuiau în oraş!, spuse trist un domn slab, adus puţin de spate.

- Erau minunaţi, veseli şi săreau grabnic în ajutorul oricui le pronunţa numele, adaugă o bătrână, cu voce melodioasă.

- Cine o fi de vină că cei doi prieteni de nedespărţit nu au fost prezentaţi şi tinerilor din zilele noastre? completă o doamnă durdulie.

- Dar câţi dintre cei care cunosc puterea miraculoasă a celor doi, le mai ştiu numele, ca să nu spun chipurile?

Obosiţi, dezamăgiţi, dar hotărâţi să nu se întoarcă fără cele două personaje în oraşul lor, grupul înainta spre satul aflat în apropiere.

- Nu cred că s-au stabilit prea departe! afirmă doamna durdulie.

Din spirit de solidaritate, admiraţie şi respect pentru bunele intenţii, Bucuria, Zâmbetul şi Împlinirea, le-au calăuzit paşii spre casa pădurarului, unde dormeau liniştiţi şi fericiţi că au fost recunoscuţi, Te rog şi Mulţumesc.

Cioc! Cioc! Cioc!, se aude discret. Bătrânul deschide uşa din lemn masiv de stejar. Zâmbeşte bucuros la vederea grupului de bătrâni.

- Poftiţi, bine aţi venit!

- Mulţumim, însă am dori să ştim dacă am nimerit în locul potrivit, zise un domn.

- Căutăm doi prieteni de nedespărţit, fără de care oraşul nostru trăieşte în haos. Se numesc: Te rog şi Mulţumesc.

Pădurarul închise ochii fericit.

- Da, i-aţi găsit. Se odihnesc.

Te rog şi Mulţumesc, au acceptat să revină în oraş, recunoscând în bătrânii care au venit să-i caute, copiii care au fost prietenii lor din fragedă pruncie, de când au învăţat să vorbească.

*

„Caută în sufletul tău. Dăruieşte bunătatea care se ascunde acolo. Nici nu îţi imaginezi ce comoară adăposteşti. Nu există act mai nobil decât să spui Mulţumesc. Oricui: părinţi, soră, frate, prieteni, colegi, bunici, oameni simpli care îţi arată drumul corect. Aminteşte-ţi să realizezi binele din viaţa ta. Aminteşte-ţi de puterea magică a prietenului Te rog.”

*****************************************************************


Este o poveste comandată de www.povestibijuteresti.com.



  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Fii tu însuţi / însăţi



<!--[if gte mso 9]> Normal 0 false false false EN-US X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

Livada răsuna de cântecele păsărilor, de zumzetul insectelor şi de foşnetul frunzelor atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei. O fetiţă vorbea cu vrăbiile în luna lui gustar şi îşi arăta albeaţa dinţilor. Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea răsfăţată.

- Mi-aş dori atât de mult să pot zbura asemeni vouă! şopti copila.

- Nu e atât de greu, dar te vei zgâria de crengile arborilor, de piscurile munţilor. Apoi află că va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt atât de darnici. Tu, de exemplu, când ai lăsat ultima oară firimituri la fereastră? grăi o vrăbiuţă guralivă şi veselă.

- Într-adevăr a trecut ceva vreme de când am făcut acest gest. Voi fi mai atentă de acum încolo, îngăimă fetiţa.

Dintre straturile cu legume, aşezate cu migală printre pomii fructiferi, se auzi timid o şoaptă.

- Cât mi-aş dori să fiu un gogoşar!

Dând frunzele la o parte, copila a descoperit un ardei gras, galben, frumos, dar foarte trist. Broboane de lacrimi se prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea prins pe tulpină spre pământ.

- Dar şi tu eşti gustos şi frumos, cu multe vitamine.

Ardeiul nu a răspuns. Doar ofta şi iar ofta.

- Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi să mă rostogolesc, să fiu mângâiat şi îmbrăţişat de copii.

Întorcând capul în direcţia de unde veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:

- Hei, un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti atât de colorat: verde închis la exterior, misterios, şi roşu aprins îm interior, şi dulce, şi gustos. Nu înţeleg de ce nu eşti fericit, zău aşa!

Pepenele ofta şi iar ofta.

- Cât mi-aş dori să fiu creangă, să văd împrejurimile.

- Cine o vorbi acum? se întreba micuţa.

- Eu, rădăcina acestui arbore. M-am săturat să fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu insectele şi viermii.

- Dar eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu, arborii nu ar mai creşte, nu ar mai face fructe.

Rădăcina ofta şi iar ofta.

- Ba şi eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o ramură. Nu mai vreau să stau în soare, să ascult mereu gălăgia păsărilor.

- Dar tu susţii frunzele care hrănesc vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este cazul să te plângi.

Ramura ofta şi iar ofta.

- De câte ori am visat, stând în cutia mea, să fiu un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi voce puternică o vioară rezemată de tulpina unui gutui.

- Tu vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus nimic, niciodată.

- Ei, ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la contrabas.

Vioara ofta şi iar ofta.

Ameţită şi obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila s-a aşezat pe rădăcinile bătrâne şi groase ale unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi precum nişte creioane ascuţite, un evantai realizat din lemn de bambus. În timp ce îşi făcea vânt, auzi un scâncet:

- Oare voi fi vreodată acordeon?

- Asta e prea de tot. Ce se întâmplă de toată lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun că nu am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole, deşi am împlinit 7 ani?!

Pe neaşteptate, vântul a căpătat înfăţişarea unui zmeu, şi a început să sufle puternic peste livadă, peste casele din împrejurimi, peste dealurile rotunjite.

Fetiţa s-a făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura mărului pe rădăcinile căruia se odihnise.

- Am să rezolv eu aceste nemulţumiri. Să învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă zmeul.

Pe negândite sau cât ai putea spune “peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost luată pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a plutit câteva minute în aer, apoi s-a agăţat de crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.

Ardeiul gras, s-a micşorat, s-a umflat, transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules pentru a-l pune la murat pentru iarna lungă ce urma să sosească în câteva luni.

- Mai vreţi? Vă arat eu vouă nemulţumiri, râdea zmeul cu gura până la urechi, zguduind pământul.

Pepenele a fost colorat de razele soarelui în multe colori. A devenit o minge. Un băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma ghimpată ce împrejmuia livada, s-a spart. Un fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit.

Rădăcina, tot tânjind după soare a ieşit din pământ. Ramurile au fost trântite pe sol, aşa cum îşi doreau. Pomul s-a uscat, nemaivând apă.

Vioara a început să crească şi tot a crescut până ce corzile au cedat, şi s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.

Dintr-o dată, evantaiul se întindea şi se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare cută scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria îl cucerise rapid. Părea că reuşise să îşi împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a cedat şi s-a rupt în multe bucăţi.

- Acum sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi că alţii sunt mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat! Fiecare obiect, vieţuitoare, om are un rol important pe pământ.

- Te roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici, striga cât putea micuţa, destul de speriată.

- De data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse zmeul.

- Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi ceri, răspunse copila cu lacrimi în ochi.

- Să povesteşti prietenilor tăi despre expresia “fii tu însuţi/însăţi”.

- Cu mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce tremurândă fetiţa.

Din acea zi, fiecare obiect, plantă, vieţuitoare, om a învăţat că nu e bine să tânjească să fie altceva.

Există o poveste în tot ce ne înconjoară.

- Chiar şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie, şopti fetiţa?

- Chiar şi în ele… dar despre povestea lor, cât de curând, afirmă vântul, mângâindu-i blând creştetul.

Luna a zâmbit, suflând linişte şi vise frumoase peste copila cât păstaia de fasole.

- Vei creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace. Somn uşor!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Unde s-a ascuns somnul?

Într-un ţinut din vestul Indiei, somnul dispăruse de câteva zile. Iarba creştea, fluturii zburau, păsările ciripeau de zor. Soarele se plimba vesel şi jucăuş pe cerul senin. Când noaptea cobora peste sat, cu mantaua ei de stele supravegheată de mândra lună, somnul era de negăsit.

Oamenii nu mai dormeau de luni bune. La început, toţi se bucurau, că puteau să facă tot ce şi-au propus. Aveau timp suficient. În scurt timp, au obosit. Au devenit agitaţi, se plângeau din orice şi ţipau unii la alţii. Câţiva confraţi se îmbolnaviseră. Copiii nu mai creşteau şi nu mai puteau să înveţe. Nimeni nu putea dormi. Haosul cuprinsese ţinutul şi sufletele locuitorilor. Nimeni nu avea linişte şi puterea de a zâmbi.

- Este cazul să luăm măsuri, se auzi vocea fermă a unui bărbat.

- Să pornim degrabă în căutarea somnului. Altfel, vom muri pe rând, grăi un bătrân, ce părea a fi înţeleptul satului.

- Să facem mai multe echipe care să pornească în direcţii diferite. Nu este timp de pierdut, spunea bărbatul ce luase iniţiativa.

Au fost făcute patru echipe. Una să caute spre râu. Alta să pornească spre pădurea ce se întindea falnică la marginea satului. Cea de-a treia echipă să cotrobăie prin lăzile de lemn aflate în case. Ultima echipă, să aleagă nisipul de pe drumurile satului.

Aşadar, locuitorii, grupaţi de înţeleptul satului au pornit grăbiţi în căutarea somnului.

Echipa ce a pornit spre râu a găsit o sticlă ce plutea la suprafaţa apei. Din loc în loc, râul făcea bolboace agitate. Oamenii au sărit să prindă sticla şi să o deschidă.

- Este un bilet în interior. Poate găsim vreun indiciu, se auziră vocile grăbite.

Deschizând dopul, din sticlă a ieşit biletul pe care scria trecutul fiecărui locuitor din sat. Citind, au înţeles câte rele făcuseră naturii şi oamenilor. Au decis să îşi schimbe atitudinea.

A doua echipă, ce pornise entuziasmată spre pădure, a început căutările şi săpăturile la rădăcina copacilor bătrâni.

- Am descoperit o comoară. Veniţi repede, strigă o voce tânără şi emoţionată.

Au răscolit comoara, însă nici urmă de somn. Erau din ce în ce mai obosiţi.

- Se pare că nici aurul nu poate cumpăra orice. Aş da toţi aceşti galbeni pentru o jumătate de oră de somn, mărturisi un tânăr.

- Parcă suntem blestemaţi, adăugă un altul.

Istoviţi, sătenii se întorceau spre casă. Nu găsiseră decât nişte idei, care i-au ajutat să devină mai buni, mai harnici, mai darnici. Dar la ce folos, dacă ei erau din ce în ce mai obosiţi?

Echipa ce cotrobăia prin lăzile din fiecare casă, a descoperit amintiri.

- Se pare că sunt utile amintirile. Parcă îţi dau o oarece energie şi putere să zâmbeşti.

- De acum încolo, voi păstra ca pe un talisman fiecare amintire frumoasă, completă o voce melodioasă.

- Nu, nici urmă de somn, a fost concluzia acestei echipe.

Cetăţenii din ultima echipă, răsfirau nisipul de pe drumurile din sat. Le-au luat la rând. Întâi cele importante, apoi cele secundare.

- Am găsit aur. Să-l strângem într-un vas, strigă un bătrân.

- Toate sunt date cu un rost. Până acum mergeam zilnic pe aceste străzi şi nu am observat ce bogat este satul nostru. Tot timpul ne plângeam că nu avem suficient, mărturisi trist şi îngrijorat înţeleptul satului.

- Aşa este. Păcat că am descoperit asta târziu. Corpurile noastre sunt slăbite. Nu vom mai rezista mult fără odihnă. Se pare că somnul ne-a părăsit. Suntem un sat blestemat pentru că am fost nerecunoscători pentru ce aveam. Lăcomia ne-a fost răsplătită, adăugă un bătrân.

Aşezaţi fiecare pe unde putea, istoviţi, nervoşi, trişti, au fost atenţionaţi de râsetul cristalin al unui copil. Privind spre el, au observat că micuţul se juca cu un nor pufos, alb ca laptele, pe care se găsea somnul. Acesta era fericit că fusese descoperit de un suflet curat.

- M-am întors. Nu vă puteam lăsa să dispăreţi cu toţii. E bine că v-aţi redescoperit ca oameni. Acum, să mergem să ne odihnim cu toţii.

Somnul, blând şi vesel, aşteptă ca fiecare localnic să meargă în patul lui. Suflă peste case şi oamenii au adormit.

De atunci, apreciau tot ce îi inconjura. Strângeau amintirile cu mare drag. Erau uniţi şi se ajutau reciproc. Se pare că nimic nu este întâmplător pe această lume. Nici măcar această poveste.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină