Lia şi Ela - ultima parte

Supa pregătită de tatăl Liei, în care fetiţa presăra cu dragoste sare, a reuşit să-i vindece mama.

Copila a povestit tatălui despre bătrânii care o adoptaseră.

- Eşti atât de isteaţă! Sunt mândru de tine, a fost răspunsul tatălui la finalul poveştii. Le vom scrie că eşti bine, sănătoasă şi vom căuta o soluţie să nu-i dezamăgim.

- Tata, dacă i-am aduce să locuiască împreună cu noi?!

- Nu-i o idee rea!

Toţi trei, mama vitregă – care devenise o femeie senină, zâmbitoare şi veselă -, Lia şi tatăl acesteia au pornit spre localitatea unde trăiau bătrânii, părinţii de împrumut ai fetiţei.

Lia a deschis poarta cu putere, a alergat în casă şi i-a îmbrăţişat pe cei doi bunici adoptivi, de o bunătate ieşită din comun.

- Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi! Sunt o mincinoasă!

Cei doi se uitau miraţi unul către celălalt, neînţelegând absolut nimic. Pe uşă au intrat părinţii Liei, au salutat respectuos şi s-au aşezat.

Povestirea a decurs lin, iar pe măsură ce se apropia de final chipurile personajelor se luminau, iar lacrimile apăreau ca picăturile de rouă ce lucesc în razele de lumină ale dimineţii.

- Am venit cu o propunere: să veniţi să locuiţi alături de noi!

- Dragii moşului, noi suntem bătrâni. Ne-am obişnuit aici, cu toate obiectele care au fiecare povestea sa. Avem amintiri legate de fiecare copac din grădină, nu le putem abandona. Mă bucur că am cunoscut şansa de a cunoaşte şi îmbrăţişa o fetiţă atât de curajoasă , cu suflet bun. Dacă nu afla de boala mamei, nu s-ar fi întors prea curând – bătrânul îşi şterse grăbit o lacrimă, prefecându-se că i-a intrat ceva în ochi. Îi suntem recunoscători pentru bucurile, zâmbetele, zilele minunate pe care mi le-a oferit. Cred că este mai bine să stea cu părinţii ei, şi să ne viziteze de câte ori doreşte.

*

Lia şi Ela şi-au reluat prietenia şi drumul spre şcoală zi de zi. Nimic nu se schimbase parcă. Încrederea le-a uni şi mai mult.

- Nu ai idee ce dor mi-a fost de tiine, mărturisi Ela.

- Te înţeleg. Mi-a fost greu fără tine. Am să te prezint bunicilor mei adoptivi în acest sfârşit de săptămână, adăugă Lia.

S-au îmbrăţişat şi au păşit cu deptul – o superstiţie de-a lor – în şcoală. S-au privit şi au zâmbit.

Fermecătoare zâmbete născute dintr-o prietenie adevărată.


FINAL

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Lia şi Ela - partea a treia

*

Seara îmbrăţişase oraşul. Stelele apăreau una câte una, străluncind palid în plasa albastră a întunericului, precum licuricii.

Luminile erau stinse în toată casa. Lia se aşeză pe treptele casei, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, prinse între genunchi. Trecuse aproape un an de când nu-şi văzuse tatăl. Dorul îi făcea inima să bată în ritm ameţitor. Clipele treceau asemenea rachetelor, minutele se adunau unul lângă altul cu prietenie, iar orele mişcau limbile ceasornicului. Ochii i se închideau de oboseală. S-a întins puţin, strângându-şi picioarele la piept pentru a se încălzi.

Tatăl fetei era cât pe ce să se împiedice de mogâldeaţa din faţa uşii. Se frecă la ochi pentru a fi sigur că nu visează. O atinse uşor pe umăr, strigând şoptit:

- Lia, Lia draga mea, îngerul meu! Te-ai întors!

Emoţia, oboseala, răcoarea nopţii au răpus-o pe micuţă şi căzuse victima unui somn profund. Purtată pe braţe de tatăl său a fost dusă în camera ei, în patul confortabil pe care-l abandonase în urmă cu luni bune.

Tatăl a stat lângă ea toată noaptea veghiindu-i somnul liniştit, întrerupt din când în când de câte un oftat sfâşietor.

- Copila mea, ai revenit! Mulţumesc îngerilor că ţi-au purtat de grijă! Câte oi fi pătimit tu printre oamenii răi! Câte neplăceri oi fi îndurat din cauza lipsei mele de atenţie! Sper că mă vei putea ierta într-o zi.

Mirosul de pâine prăjită, cafea şi omletă a trezit simţurile înfometate ale Liei. Se uită împrejur, a mângâiat cu dragoste păpuşa ce-i ştia tristeşile, visele, dorurile.

- Mi-ai lipsit, Francisca, să nu te îndoieşte o clipă de asta. Nu te-am uitat niciodată, dar nu te puteam lua cu mine.

Cu dorul ce i se zbătea în stomac ca fluturii într-o plasă, a coborât scările şi îngăimă:

- Bună dimineaţa, tata!

Cana ţinută în mână a căzut şi s-a spart în zeci de cioburi.

- Fata mea, bună dimineaţa!

Lia s-a aruncat de gâtul tatălui şi lacrimi fierbinţi au ţâşnit din ochii amândurora.

Un râu de întrebări a curs de la tată spre fiică, ce răspundea liniştită şi senină. A aflat că fusese îngrijită de doi bătrâni iubitori. Lia a primit vestea că mama vitregă este foarte bolnavă.

- Tată, vreau să te însoţesc la spital, să o văd şi să o îmbrăţişez.

- Bine draga mea, te iau cu mine.

Uşa salonului s-a deschis încet. Tatăl intră primul şi-i spuse soţiei că are o surpriză pentru ea. Lia intră cu teamă, văzând atâţia oameni ce sufereau în jur.

- Sărut mâna, mama.

- Trăieşti? Eşti bine? Unde ai fost? întrebă cu cu ultimile puteri, mama vitregă, care plângând, neaşteptând răspuns spuse: iartă-mă, iartă-mă pentru toaă suferinţa pricinuită (produsă) din răutate şi invidie. Credeam că tatăl tău are dragoste de oferit doar ţie. M-am înşelat. Îmi pare rău.

-Nu plânge, îţi vei face rău! Te-am iertat de mult! Şopti Lia şi îi sărută mâna, apoi obrazul şi se lipi de pieptul mamei, ascultându-i inima bolnavă.

VA URMA

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Lia şi Ela - partea a doua

Agitaţia se înteţea. Tatăl Liei alertase poliţia că fiica lui nu ajunsese acasă. A sunat la toate spitalele, dar în zadar. Învăţătoarea a căutat la casele de copii din apropierea şcolii. Nimeni nu ştia nimic.

Ela era speriată de amploarea căutărilor. De fapt, se aştepta să fie astfel.

- Sigur nu ştii nimic de Lia? Nu ţi-a mărturisit nimic? Promit că nu-i mărturisesc cine mi-a dat indiciul, spuse tatăl fetei cu vocea tremurândă, obosit, speriat, căci se simţea vinovat.

- Dacă aş şti v-aş divulga secretul. Însă chiar nu am habar unde poate fi, grăi Ela şi izbucni în plâns.

Mama ei o strânse la piept şi-o linişti, mângâind-o pe păr.

- O vom găsi draga mea, nu te speria! se auzi o voce calmă.

*

Zilele treceau şi cu ele săptămânile. Poliţia nu avea alt răspuns decât: “Nu avem noutăţi în cazul dispariţiei fiicei dvs. Ne pare rău”.

Tatăl Liei era tot mai abătut, fără chef de viaţă, lipsit de vlagă. Deşi nu o arăta, Lia era sufletul lui, lmina ochilor săi. Şi-a neglijat soţia, care din cauza răutăţii accumulate în suflet s-a îmbolnăvit de inimă. Starea sănătăţii ei se agrava.

- Îmi pare rău. Lia a dispărut din cauza mea, a felului cum m-am purtat cu ea. Nu am conştientizat că este o fetiţă sensibilă şi are nevoie de afecţiune. Aş face orice să se întoarcă, spuse cu glasul înecat în lacrimi mama vitregă.

-Nu eşti singura vinovată. Eu unde am fost în tot acest timp? Cum de am observant că este tristă, nefericită, că are nevoie de mine? Să sperăm că se va întoarce, că am să o strâng din nou în braţe şi am să-i declar cât de mult o iubesc.

*

Când nu se mai aştepta, Ela a primit o scrisoare. Era de la prietena ei, Lia. Emoţionată, cu inima cât un purice, dar bătând săi spargă pieptul, a citit-o pe nerăsuflate.

„Sunt bine, chiar foarte bine, Să nu-ţi faci griji pentru mine. Merg la şcoală, am o bibliotecă impresionantă şi primesc multă, enorm de multă dragoste. Am fost înfiată de doi bătrâni cu suflet uriaş. Îmi este dor de tine, puţin şi de tata. Mă rog în fiecare seară să fiţi sănătoşi.

Îmi poţi scrie la această adresă. Am încredere că nu o vei dezvălui nimănui.

Te îmbrăţişez cu drag,

Lia”

Ştergându-şi ultima lacrimă rătăcită pe obraz, Ela a rupt scrisoarea, memorând adresa. Cu un dor arzător, i-a scris prietenei sale că a fost căutată şi-n gaură de şarpe, că tatăl ei suferă enorm din cauza dispariţiei, şi în cele din urmă a adăugat ştirea că mama vitregă este grav bolnavă de inimă.

Citind scrisoarea, Lia a început să tremure, stăpânindu-şi lacrimile cu mult curaj. Îi era dor de tatăl ei. Nu voia să păţească ceva din cauza faptului că ea plecase. Nu şi-a imaginat că o iubea şi că-i va simţi lipsa. Nu ştia cum să procedeze. Ce să facă? Ce să le spună bătrânilor? Era apatică de câteva zile, iar părinţii adoptivi au observat comportamentul ei.

- Draga noastră, ce te supără? Ne poţi împărtăşi orice nemulţumire, orice problemă. Împreună găsim mult mai uşor o soluţie.

-Am o prietenă care are nevoie să merg la ea câteva zile. Locuieşte în alt oraş. Îmi permiteţi să merg?

- Bineînţeles copila noastră! Avem încredere deplină în tine. Îţi vom cumpăra cele necesare pentru drum, unbilet dus – întors pentru a şti când să te aşteptăm în gară şi s-a rezolvat, zise cu o voce serioasă bătrânul.

- Mulţumesc! Vă iubesc enorm, ştiţi asta, nu? şi copila se aruncă în braţele bătrânilor.

Viaţa Liei se transformase într-o poveste. Se trezea în fiecare dimineaţă şi se ciupea de braţ pentru a se convinge că nu trăieşte un vis. Nu! Chiar era realitate ce i se întâmpla.

- Va urma -


  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină