Piticul (I)

Va amintiti de acel pitic, care de sapun s-a-mpiedicat si s-a innecat?
- Acela care facea baie intr-un ibric?
-Da, dragii mei ascultatori, acela.
-Sigur ca ne amintim. Bietul de el.
-Ei, nu fiti tristi. Am sa va spun ca, piticul a fost readus la viata de un puf de papadie si a avut parte de multe intamplari haioase.
-Povesteste-ne, povesteste-ne, te rugam, striga in cor glasuri sprintene de copii.
-Bine, asezati-va in jurul meu si fiti atenti.... inainte mult mai este....

Cand piticul s-a inecat, vestea a fost dusa pana la nori si la soare si la stele si la pasari migratoare de catre insectele voioase, care ii erau prietene si-l vizitau mereu. Pentru cateva minute norii s-au intristat si cerul a fost acoperit de o plapuma cenusie din care au inceput sa curga lacrimi rare sub forma de picaturi de ploaie. Erau atat de sarate incat locul unde au cazut s-a uscat in scurt timp. Natura era lipsita de culoare si de sunete. Totul amutise in jur. Intr-un colt, o papadie necajita, care il iubise mult pe pitic, participase la exercitiile lui de gimnastica in fiecare dimineata, la toate nazbatiile facute cu ceilalti amici de-ai lui, nu a simtit cand o pala de vant usor i-a furat din petale si puful de papadie a ajuns deasupra piticului. Zarind narile, puful a considerat ca e interesant sa exploreze acel labirint, asa ca, nu a stat mult pe ganduri si zdup, in narile inguste ale piticului. Si au calatorit prin intuneric pana au ajuns la faringe, un segment din corp cu forma ciudata de palnie.

-Hmm.. ce interesant! Un alt tub, ia sa vad unde duce, isi zise puful, si porni pe laringe, apoi pe traheea inelata. He he he, ce haios, e o adevarata aventura sa calatoresti in corpul unui pitic. Hopa, se intampla ceva. Pe unde sa o iau acum?

- De ce nu mai stia pe unde sa o apuce? au intrebat in cor copiii ce ascultau cu gurile cascate, numai ochi si urechi.

- Pentru ca traheea, un tub prin care aerul ajunge la plamani, locul unde este lasat oxigenul luat de la plante si de unde iese dioxidul de carbon,un gaz otravitor pentru organism, se rammifica in doua tuburi, numite bronhii: una dreapta, pentru plamanul drept si una stanga, pentru plamanul stang.

-Aaaa… si pe unde a luat-o puful? intreba tare curios un baietel istet.

-Pe unde ati vrea sa isi continue traseul?

- Pe partea dreapta, aduce noroc, stiu eu dintr-o alta poveste, grai o fetita cu parul ondulat.

-Binee, asa sa fie… asadar, puful se indrepta spre partea dreapta si a ajuns la plamanul drept.

-Vaaai, ce nenorocire, ma inec, ajutttooor, striga cu toata puterea puful.

Cautand o iesire, puful a fost zguduit puternic, lovit de peretii plamanului, si eliminat afara. Gadilandu-l pe pitic, acesta isi revenise, scuipand toata apa din plamani. Puful a stat ceva vreme la soare, ca sa se usuce, si sa poata zbura din nou.

- Oauu… ce revenire spectaculoasa! exclama o fetita subtirica, care isi tinea obrajii sprijiniti in palmele micute.

- De aceea e bine sa pastram legaturra cu natura. Nu se stie niciodata ce planta sau animal ne poate salva dintr-un necaz, adauga un copil cu nasucul carn.

- -Sigur ca da. Foarte buna observatie ta, Andrei! Pentru a vedea ce aventuri au urmat cu piticul care si-a revenit de la inec, va fi necesar sa ne intalnim maine seara! Noapte buna, dragi copii. Vise placute, ingerii sa va sarute!

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Mandria si Smerenia

Cu totii stim ca in lume exista personaje cu numele: Tristete, Bucurie, Smerenie, Mandrie, Rabdare, Rautate, Fericire, Implinire. Banuiesc ca multi dintre voi, le-ati intalnit. Am sa va povestesc azi, despre doua personaje, Mandria si Smerenia.

Pe o strada lata, cu tei si castani de o parte si de alta, cu case spatioase si multa liniste, locuiau doua fete, una mai frumoasa ca cealalta.
Mandria, o fata inalta, cu parul lung, de culoarea corbului, cu pielea alba ca zapada proaspat asternuta, sprancene frumos arcuite pe bolta fruntii inalte, care protejeaza doi ochi de un albastru-cenusiu, intens. Buzele subtiri - superstitiile din popor spun ca ar fi semn de rautate - ofera in permanenta un zambet perfid, de superioritate. Tinuta dreapta, mersul apasat si privirea patrunzatoare, o fac pe aceasta fata destul de nesuferita. Casa in care locuieste este frumoasa, impunatoare si rece asemenea Mandriei.
-Ce faci, Smerenia?
-Multumesc bine, Mandria, merg sa duc placinta calda copiilor. Tu?
-Uite, ma cam plictisesc. Nu gasesc nimic interesant de facut. Rautatea, Fericirea, Implinirea nu stiu pe unde isi petrec timpul. Nu mi-au spus nimic.
-Uite, iti propun sa mergi cu mine sa ascultam povestile copiilor care s-au intors de la scoala.
-Nu pot face asa ceva! Imi murdaresc superba rochie noua, pe care nici nu ai avut bunavointa sa mi-o admiri.
-Este foarte frumoasa. Imi cer scuze, dar tu ai numai haine deosebite, iar acum, chiar ma grabesc sa ajung la acesti copii. Poate te razgandesti si ma insotesti.
-Nu, nu, du-te linistita.
Smerenia, este o fata foarte slabuta, cu un zambet atat de cald si molipsitor. E imposibil ca cineva sa o priveasca si sa nu se binedespuna. Poarta haine simple, de cele mai multe ori confectionate de ea, din haine primite in dar de la alte persoane. Parul castaniu si-l tine prins in cosite. Mainile par atat de fragile, dar ce iese din ele sunt adevarate opere de arta. Este o fata placuta, cautata de personajele pozitive, dar si de cele negative, care o vor ca aliat datorita inteligentei sale.
-V-am adus prajitura! Hai sa mancati acum cat este calda. Cum a fost ziua la scoala.
-Am facut fapte bune, asa cum ne-ai invatat. Am udat florile dupa ce le-am ridicat, caci fusesera folosite ca arme de copii batausi.
-Am ajutat un coleg sa-sirezolve un exercitiu pe care nu-l intelesese.
In aceste clipe de povestit intens, se auzi o cazatura. Toti si-au indreptat atentia spre locul de unde venise zgomotul
-Este Mandria! de ce nu ai intrat? intreba o fetita vesela, cu obrajii rosii.
-Este prea mandra sa stea cu oameni inferiori din punct de vedere material, grai repede si suparat un baietel rotofei.
Mandria si-a scuturat rochia cea noua, care s-a si rupt intr-o parte, si s-a intors spre casa.
-Este cazul sa-mi schimb comportamentul. Sunt atat de singura, si nu imi place deloc. Voi darui mai mult, ma voi imprieteni cu Smerenia si ii voi acorda sprijin in activitatile ei atat de placute si relaxante.
Mandria si Smerenia au devenit prietene. Foarte rar, Mandria isi manifesta superioritatea vis-a-vis de ceilalti. Atata timp cat exista vointa, schimbarea in bine a caracterului se poate realiza.



  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Florareasa

De mica, Lia iubea florile. Pe unde gasea cate o samanta o punea in pamant cu atentie, dragoste si bucurie, care ii inroseau obrajii rotunzi. Zambetul aparea pe chipul de culoarea zapezii, cand plante plapande se iveau din pamantul roditor.
-Buna dimineata, planta firava. Cat esti de frumoasa! Florile si fructele tale vor insenina ziua multor trecatori.
Plantele o iubeau. Se intoarceau dupa ea ca dupa soare. Lia emana caldura si duiosie. Avea un cuvant bland si potrivit pentru fiecare fiinta.
Anii au trecut, si tanara a decis sa isi deschida propria afacere. Ce altceva decat o florarie! Albe, rosii, portocalii, mai mari, mai mici, la ghivece, in boluri, fel si fel de plante stateau vesele si radioase pe rafturi, asteptandusi randul pentru a infrumuseta gradina sau fereastra cuiva.
Intr-un colt, se afla de ceva vreme, o planta, care nu mai inflorea.
- De ce esti trista? ce se intampla cu tine de nu vrei sa infloresti? Ce te supara? Ce se ascunde in celule tale si nu-ti pace? aborda Lia planta.
- As vrea sa am flori asemenea cerceilor tai. Stiu ca nu se poate, si sunt foarte trista. Oare sunt pretentioasa? Sunt prea cocheta sau mandra sau ce se intampla cu mine? raspunse planta.
-Draga mea, dar se poate! ai sa vezi ca maine, vei avea flori cu forma cerceilor mei. Iar asta, numai pentru simplul fapt ca ai indraznit sa marturisesti (sa evoci) dorinta ce te framanta. De curand, cineva mi-a comunicat ca "pruncul care nu plange, nu primeste hrana". Cata dreptate avea!
Noaptea se lasa si alunga soarele franjurat in spatele muntilor. Stelele apar una cate una, falindu-se in frumusete si stralucire. Licuricii le fac concurenta, iar greierii canta cu spor. Vantul sufla usor, precum aerul expirat in timp ce paznicul padurii sforaia si unduia frunzele plantelor din preajma sa. Insectele erau obligate sa isi infiga foarte bine piciorusele in vegetatia ce le adapostea.
La prima ora a diminetii, cand roua sclipea in razele timide ale soarelui somnoros, Lia a sosit intr-un suflet sa vada ce s-a intamplat cu planta din ajun.
In soapta, ii spuse:
-Buna dimineata! Cum te simti azi? Ia sa vedem: ai cercei?
-Aaa... spuse cascand planta, buna dimineata fata buna. Da, uite, am doi mici si finuti.
-Sunt minunati. Absolut superbi. Cred ca sunt chiar invidioasa.
Planta si Lia s-au pornit pe un ras molipsitor. Fauna si vegetatia se bucurau alaturi de ele.
Ati ghicit cum se nmeste planta cu cercei? Sigur, CERCELUS!
Iubiti natura cu tot ce are ea mai frumos... plante, animale, culoare, fenomene meteorolgice, forme de relief, ape si sol.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Bătrânul şi marea

Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă părăginită, care cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face toaleta, iar câţiva paşi mai încolo, se află cuşca unui căţel, ce stă plictisit pe burtă, şi mişcă din când în când din urechi.
Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte timid, cu sprâncenele adunate deasupra nasului drept, ochii strălucind ca nişte licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate.
- Nu merit să mai trăiesc! Nu am pentru cine, şopti bătrânul.
Cu paşi apăsaţi, ieşi din casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se uita. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Căţelul se luă plictisit şi somnoros după stăpân.
- Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar aşa...
Bătrânul Avram a mers tăcut până la la dig. S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi aştepta. Gândurile au început să zboare hoinare, privind spre nori, spre valuri, spre soarele ce îi modifica poziţia pe cer.
- Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară.
Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă.
- Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe?
- Ei, orice ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe seama unui om bătrân şi trist.
- Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios.
- Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viaţă.
- Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa, dorinţa ta va fi împlinită.
Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut.
Bătrânul a rămas uimit, şi cu sufletul bucuros şi zâmbet pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie, verificând scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu sunt scoica ce îţi este hărăzită!”, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-o dată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de picorul uriaş.
- Draga de tine!, grăi bătrânul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji.
Avram aşeză scoica într-o batistă, şi o ţinea cu atenţie în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica, care strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă, şi a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale. Oboseala, plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo.
Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul ajunse pe prispă.
- Bună dimineaţa tata, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început să deretic prin curte, căci nu voiam să te trezesc.
Lui Avram, nu-i venea a-şi crede ochilor. O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai ce-i spusese tată. Dorinţa i se împlinise.
Pe zi ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea era gustoasă şi diversificată, bătrânul era tot mai fericit. Pisica şi Grivei erau alintaţi şi foarte jucăuşi. Fata şi bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.
Cerul, valurile, scoicile, peştii.... îi iubeau pe copilă şi pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea fetei alinau dureri şi tristeţi.
Puterea gândului şi a împlinirii este miraculoasă.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină