Dor de Vant (II)

Dor de Vant se topea putin cate putin in lipsa ei. Nu voia sa asculte de nimeni, slabise foarte mult, refuza mancarea. Avea nevoie de mangaierile printesei zambitoare si vesele, ce il peria cu atata dragoste.
- Trebuie sa mananci, spuse oita intr-o zi. Lizica va veni sa te caute, sa te calareasca si tu vei fi slabit si zambetul ei va pieri.
Calul tresari si isi zburli coama. “Are dreptate aceasta oita creata!”
A doua zi, accepta ingrijirea grajdarului si hrana. Parca a crescut intr-o ora cati altii intr-o luna. Se simtea bine in pielea sa si astepta nerabdator clipa in care Lizica va venii sa-l viziteze, poate chiar sa ii dea un cub de zahar si, daca se poate, sa-l calareasca. “Ce dor imi e de mainile sale calde si firave pe trupul meu!”
- Hei, Dor de Vant, mi-a fost atat de dor de tine, se auzi vocea vesela a printesei, care se arunca nu gluma de gatul calului si lacrimile au inceput sa ii curga pe chipul placut. Iarta-ma ca te-am neglijat, dar incerc sa fac lucruri utile pentru nevoiasi. Ma ierti, da, ma ierti? Negheaza o data daca ma poti ierta.
Dor de Vant, uimit si impresonat, negheza de era cat pe ce sa se sperie si Lizica.
- Asa, bravo, multumesc. Du-ma departe, Dor de Vant, in locuri linistite, cu ape ce susura lin, cu pasari care canta superb, cu flori care mi-alina privirea si narile.
Dor de Vant, inseuat de dimineata de grajdar, se apleca pentru ca printesa sa poata urca, apoi porni in galop spre desisul padurii de arama. Ar fi vrut ca micuta printesa sa-i povesteasca despre trairile si suferintele ei.
- Esti minunat Dor de Vant, parca stii exact ce-mi place, de ce are nevoie sufletul meu! Am obosit de atatea lucrui impuse, de atata rautate si egoism in lumea asta. As vrea sa am o bagheta magica sa aduc doar bucurie imprejur, in sufletul tutror, iar rautatea sa o transform in nori si pasari rapitoare.
Calul se opri langa un rau cu apa limpede ca clestarul. Stia ca pe Lizica o va bucura aceasta priveliste. Printesa a coborat, a atins cu varful degetelor ei subtiri suprafata apei. A facut palma caus si a sorbit apa curata si hranitoare. A zambit si i-a marturist calului:
- E delicioasa aceasta apa, si parca am prins puteri si sufletul meu s-a linistit dintr-o data. Multumesc Dor de Vant. Nu vrei sa bei si tu? Cine stie ce ne asteapta in calatoria noastra.
Ascultator, dar si insetat, eroul nostru s-a aplecat si a baut cu pofta apa curata de izvor. “Intr-adevar ma simt mai puternic!”
- Ar fi bine sa ne intoarcem acum, e destul de tarziu, si simt oboseala de peste zi, desi asa mi-ar fi placut sa raman de vorba cu pasarile si plantele de aici. Promite-mi calutul meu drag, ca ma vei aduce din nou aici, cat de curand.
Calul a nechezat si si-a zburlit putin coama aramie, frumos aranjata de ingrijitor in dimineata acelei zilei.
Deodata, Dor de Vant a simtit ca il musca ceva. A strans din dinti, dar muscatura s-a repetat. Fara sa vrea, nemaiputand suporta durerea, s-a ridicat in doua picioare, a nechezat, si a trantit-o pe firava printesa la pamant.
Lizica a scos un tipat de spaima, a atins pamantul cu un zgomot greu, si a ramas nemiscata si fara suflare. Calul a inceput sa se agite, cautand o solutie pentru a-si salva printesa. Pasarile au uzit nechezatul, l-au tradus si au alertat ciocanitoare, vestita ca fiind doctorul padurii.
- VA URMA -

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Povestea lui Dor de Vant


- Aveti ceva special, aduceti cu o fata de imparat!, imi zise eleva mea.
Si astfel, povestea a inceput.

Traia de vreo 30 de ani, intr-un regat indepartat, o fata cu zambetul senin si molipsitor. Toata lumea care ajungea in preajma castelului, voia sa o vada pe micuta printesa, sa primeasca un zambet in dar. Nu era orice zambet, ci iti alina toate durerile, iti indeparta gandurile negre, iti dadea putere sa lupti pentru visele tale si te facea sa te simti un super erou.
Numele printesei era Lizica. Un nume ce exprima sensibilitate si bunatate. Iubea animalele si avea cateva la curtea regala: un catel, cativa iepurasi, doua broscute testoase, oite si un cal ca-n povesti. Era o specie rara. Un armasar roscat, cu o coama de foc si o coada frumoasa, parca era rupta din soarele la asfintit. Lizica invatase sa calareasca, si calul, Dor de Vant pe numele sau, o iubea foarte mult. De abia astepta zilele cand printesa intra in graj si il peria cu multa atentie si dragoste, si-l dezmierda si il hranea cu zahar, dar, mai presusu de toate ii zambea. Acel zambet ii dadea aripi, putea sa alerge pana la capatul lumii si inapoi de dragul ei, si ar fi oricand de la capat. Ar fi mers pana la Luna sa ii adune stele sa ii fac sirag. Era o printesa cu suflet bun si foarte iubitoare.
Iubea tot ce o inconjura: plante – care se intoarceau dupa ea ca dup alumina zilei -, animale – chiar si animale ale padurii (daduse ordin sa fie ajutata sa construiasca colivii pentru pasari) -, cat despre oameni, ce sa mai vorbim, Ajutam copii slugilor la lectii, le dadea sa manance si le spunea povesti, inventate de ea. Copiii o aplaudau si o asteptau cu nerabdare in preajma lor.
Lizica era din ce in ce mai ocupata. Era solicitata sa mearga la baluri, era rugata sa se implice in actiuni caritabile, astfel incat Dor de Vant, animalele si copiii nu o mai aveau atat de mult langa ei. Le era tare dor de ea, dar mai ales de zambetul ei. Erau obositi si foarte tristi. Aveau nevoie de zambetul datator de putere, ca de aer. In trecere, Lizica le oferea zambete si pupici veseli in palme.
- VA URMA -

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Lumea insectelor


Dimineata tarzie de aprilie. Ea se grabea sa isi faca un sandwich pentru la scoala.

-Asta asa sa nu mai spuna nimeni nimic, sa ma lase cu rautatile lor... "iar nu ti-ai adus si tu de mancare; dar chiar nu ai ce?" ofta Isabela si deschise usa frigiderului.

-Credeam ca nu te mai trezesti...

-Cine-i acolo? Isabela aprinse repede lumina.

-Ei, hai nu te speria asa. Sunt eu... ma cunosti, doar ca mi-a fost jena sa ma prezint. My name is John. Ha ha ha.

-Ihhh... esti un gandac. Papucul, unde e papucul... striga agitata Isabela.

-Off... nu stiu de ce faci atata caz si galagie. Nu ti-am facut nimic, ba chiar am si glumit, sa-ti inseninez ziua. Dar, asta e... voi oamenii, nu aveti suflet... tot ce nu va place distrugeti. Repede papucul! Off, te las, si totusi, iti doresc o zi senina cu multe bucurii.

-Imi... imi pare rau, spuse Isabela, dar gandacul a disparut. Ia-l de unde nu-i. Mere fac nefacute. Acum, sper sa imi mearga bine la scoala, sa nu fac vreo boacana.

Isi impaturi sandwich-ul intr-un servetel, se imbraca raoid cu hainele pregatite de cu seara, isi lua geanta si pleca. Zambetul ce-i marginea buzele era destul de trist, dar era acolo: "My name is John"... off... pana si gazele au umor.

Pe aleea ce ducea spre scoala, copacii si-au imbracat armura colorata in alb, roz pal si bleu de-abia sesizabil si au devenit adapost pentru pasarile care incanta urechile oamenilor ce nu au timp sa se bucure de asa ceva. Boarea primaverii se simte in vazduh.

De unde de neunde, apare un bondar.

Sunt asa ciudati... parca nu ar fi insecte. Sunt grasi si fac exceptie de la grupul lor. ha ha ha.

-Unde mergi asa grabita?

-La scoala, nu vreau sa intarzii.

-L-ai vazut cumva pe john azi? intreba bondarul, timid.

-Hei, ia stai asa. De unde stii tu de John?

-Eee.. e o poveste vecehe, nu cred ca ai timp sa ti-o dastainui acum cu lux de amanunte. Era tare necajit ieri ca nu a mancat de cateva zile. L-ai vazut azi, asadar? Nu mai ocooli raspunsul.

-Ahhh... deci era nemancat saracul, se auzii vocea Isabelei. Da, l-am vazut azi si l-am amenintat cu papucul. Mi-e teama de gandacii de bucatarie. Plus ca, la noi nu prea au existat.

-Lasa, il gasesc zilele astea prin parc si gasim noi o solutie. Exista soluti pentru orice nu? Ahh... sa nu uit. Eu sunt Brus. Asta asa, daca intreaba John de mine. Ha ha ha.

Bondarul s-a intros spre dreapta si a disparut intr-un tufis.

"Am gresit. Pana la urma sunt animale si ele, asa mici, urate, nevinovate. Au si ele rostul lor pe Pamant, altfel nu isi pierdea Dumnezeu cu crearea lor. Ce ma costa sa arunc o firimitura pe jos. Da... asa este, le dai un deget si iti iau toata mana. Maine poimaine ma trezeam cu tot neamul John pe capul meu... si scoate Isabel camasa pe unde mai poti. Am sa-l scot in curte daca il mai gasesc dupa amiaza pe Joh si il voi hrani" gandea intens Isabela.

-Hei, unde ti-e gandul?

Era colega ei de scoala, Betty. O fata atat de vesela si zglobie, parca manca in fiecare dimineata ardei iute. Nu statea o secunda locului. te obosea adesea cu energia ei, care nu era indreptata spre ceva util.

-Ei, buna dimineata! Mi-am lasat gandul la un mic prieten cunoscut asa pe nepusa masa, la prima ora, zambi Isabela si o imbratisa pe a sa colega.

Ore frumoase, interesante, cu jocuri instructive si captivante, de cunoastere a propriului eu. Isabela ardea de nerabdare sa ajunga acasa. Se simtea atat de vinovata vis- a -vis de John... bine ca a fost rapid si a disparut din fata papucului ridicat cu viteza - se pare ca el a fost mult mai rapid.

"Inteligent Dumnezeu... a daruit fiecarei fiinte ceva placut. Ma uitam ce elitre frumoase avea John, parca erau un frac. So bondarul Brus ce galben viu are la purtator. Ce inimi avem... de ce nu putem accepta si ne juca alaturi de orice fiinta din Univers? pana la urma si sarpele Boa din "Cartea Junglei" era asa simpatic si prietenos. Sper sa il gasesc pe John si sa imi cer iertare." gandea abatuta eroina noastra.

Cand a auzit ultimul clopotel, si-a strans rapid cartile si caietele, si-a imbratisat prietena si a zbughit-o pe usa. Toti colegii au ramas uimiti.

-Niciodata nu a fost asa grabita.

-Intotdeana avea o vorba buna si de inseninare pentru fiecare dintre noi.

-Imi mai povestea ce a mai citit, despre ce a mai scris.

-A avut un comportament ciudat azi, intreaga zi.

Pe alea din fata scolii a zarit un grup de insecte, heterogen. cateva gargarite, unele cu elitre rosii, altele cu elitre galbene.... doi-trei bondari, o libelula si doi gandaci necunoscuti la nivel de specie, o asteptau.

-Nu stim ce este cu John.

-Nu reusim sa dam de el.

-Te putem insoti spre casa?

-Nu te daranajam. Asteptam unde ne spui tu, ingaima timid Brus, bondarul prietenos.

-Da, urmati-ma.

Toti priveau dupa Isabela ca dupa urs. Erau socati sa vada un amalgam de nisecte, insotind asa ordonat o fata frumoasa si cocheta.

Din contra, Isabela era fericita si vesela si zambea, facand cu ochiul, fiecarui gura-casca ce o privea insistent.

Ajunsa acasa, cat a putut de repede, se indrepta spre bucatarie.

-John, te rog sa ma ierti pentru comportamentul meu deplasat de azi-dimineata. Intreaba pe orice ca nu sunt prietenoasa si haioasa dimineata. Nu imi place sa ma trezsc devreme... nu imi place sa am un program matinal. te rog, iarta-ma, si, pe langa asta, am o mare surpriza pentru tine daca iesi de pe unde te-ai ascuns.

John, timid si fricos iesi, cu un tremur izbil dintr-o gaurica mica din spatele tevilor de la calorfier.

-hei, salutare! Ce usurare pentru mine... uite... si spunand asta, Isabela indrepta mana spre fereastra, unde asteptau emotionati prietenii lui John.

Bucuros din cale afara, John isi intinse aripile negre, lucioase de parca erau lustruite cu cea mai scumpa crema si porni in zbor spre ei.

-Nu pleca asa.. am ceva pentru tine.. spuse Isabela si ii intinse niste firimituri de paine.

-Oauu... ce ospat, spuse vesel John.

Isabela le facu semne cu mana.

"Ce lumea frumoasa... Cand vom invata sa ne bucuram de asa minunatii?"

Voi cand ati privit cu dragoste si admiratie o insecta? O albina harnica sau o furnica grabita spre musuroi?

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS
Related Posts with Thumbnails

VIZITAŢI ŞI CUMPĂRAŢI MEKI - EDUCAŢIE ÎN BENZI DESENATE

Pozitie in top:

Despre mine

Fotografia mea
O femeie puternica,fericita si indragostita de viata, de frumos, de familie... Un suflet mare si zambet larg...

Totalul afișărilor de pagină